Condițiile răspunderii juridice

I. Introducere

Răspunderea, ca noțiune, are un conținut complex, tratat pe larg, din diferite perspective, în cadrul mai multor științe, în încercarea de a clarifica și a aprofunda câte o fațetă a acestui concept.

Răspunderea juridică reprezintă, alături de răspunderea morală, spre exemplu, unul dintre tipurile de răspundere socială, poate cel mai important. Răspunderea juridică, ca formă a răspunderii sociale, constă în raporturile juridice care iau naștere ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, și care cuprinde, pe de o parte, dreptul persoanei vătămate și al societății în general de a obține repararea prejudiciului cauzat și restabilirea ordinii de drept, iar, pe de altă parte, obligația celui vinovat de a acoperi paguba și de a se supune sancțiunilor legale atrase de conduita sa contrară legii și celorlalte reguli de conviețuire socială.

Răspunderea juridică presupune, ca regulă, sancțiuni mai severe decât alte forme de răspundere socială; ea implică, uneori, privarea temporară de libertate. Sancțiunea juridică este mai promptă și mai eficace, realizarea ei fiind inevitabilă și obligatorie.

Răspunderea, ca și responsabilitatea, sunt noțiuni filozofice al căror conținut s-a circumscris, de cele mai multe ori, cu ajutorul noțiunilor de liber arbitru, discernământ si liberate. Altfel spus, responsabilitatea unui individ sau tragerea lui la răspundere pentru anume fapta nu se poate concepe decât in condițiile in care acesta a acționat liber si in deplina cunoștința de cauza.

Dintr-o perspectivă istorică, s-a studiat evoluția răspunderii juridice evidențiindu-se rolul răspunderii juridice si al sancțiunii administrate de stat in ruperea cercului vicios al răzbunării, ca metoda primitiva de tragere la răspundere sociala. Momentul in care s-a statuat dreptul exclusiv al statului de a utiliza forța si de a executa sancțiunea este considerat momentul nașterii răspunderii juridice.

O alta abordare a răspunderii o propune sociologia. Astfel, s-a dezvoltat noțiunea de răspundere socială ca răspundere a individului in fața societății din care face parte pentru prejudiciile aduse acestei societăți. Răspunderea și sancțiunea apar ca două ipostaze ale aceluiași fenomen. Răspunderea politica, răspunderea morala, răspunderea juridica sunt tipuri de răspunderea sociala. Dreptul societății si al statului de a impune răspunderea juridica si de a aplica sancțiunea a fost justificat prin interesul societății de a se apăra împotriva acelora cere o vătăma.

Științele juridice de ramură, tratează, fiecare forma specifică de răspundere juridica, iar Teoria generală a dreptului, într-un efort de sinteză, își propune să definească și să circumscrie cât mai exact noțiunea de răspundere juridică în scopul clarificării acestei noțiuni pe cât de complexă, pe atât de necesară sistemului juridic și societății, ca ansamblu.

De cele mai multe ori, normele juridice sunt respectate sau aduse la îndeplinire de buna voie de către cetățeni, din convingerea ca ele exprimă valorile de just si echitabil, sau de teama sancțiunii ce ar trebui suportată. Atunci când, în urma încălcării unei norme juridice, organele de stat intervin prin aplicarea unei sancțiuni, răspunderea juridică se concretizează. Pentru a delimita cele două tipuri de relații ce pot interveni între subiectele de drept și stat, ca unic titular al dreptului de a aplica constrângerea publică, în ramura penală s-au propus noțiunile de raport juridic de conformare - pentru a defini situația înj care persoanele fizice sau juridice își îndeplinesc de bunăvoie obligațiile - și raport juridic de conflict - pentru cazul în care este necesara intervenția coerciției statului.

Doctrina româneasca a îmbrățișat, in mod predominant, opinia ca răspunderea juridica reprezintă un raport juridic de constrângere care are ca obiect sancțiunea juridica, ca un complex de drepturi si obligații conexe care se nasc - potrivit legii - ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și a îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept.

II. Principiile răspunderii juridice

Principiul legalității a fost formulat inițial în ramura penală sub forma adagiului nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege. Astăzi principiul are valoare constituționala si este valabil in toate ramurile de drept.

Principiul răspunderii subiective sau principiul răspunderii pentru faptele săvârșite cu vinovăție consta in aceea ca nimeni nu răspunde decât daca i se imputa si i se dovedește o greșeala si numai in limitele vinovăției sale. Respectarea acestui principiu contribuie in mod esențial la realizarea scopului educativ al răspunderii juridice.

Principiul răspunderii personale se refera la faptul ca, de principiu, fiecare răspunde doar pentru fapta sa ; cu toate acestea, in ramura civila s-a instituit atât o răspundere pentru fapta altuia, cat si una pentru fapta animalelor sau a edificiilor.

Conform prezumției de nevinovăție nimeni nu poate fi tras la răspundere juridica, nimănui nu i se poate aplica o sancțiune pana când nu i se dovedește vinovăția. Prezumția de nevinovăție este o prezumție relativa ce poate fi răsturnata prin proba contrarie. Aceasta prezumție se concretizează, din punct de vedere procedural, in faptul ca sarcina probei ii incuba celui ce acuza, intr-un sens larg sau reclamantului, procurorului, părții vătămate etc., in funcție de ramura de drept avuta in vedere.

Principiul justeței sancțiunii sau al proporționalizării sancțiunii cu fapta, cu rezultatul ei, precum si cu gradul de vinovăție al autorului faptei reprezintă un alt principiu comun tuturor formelor de răspundere juridica.

Principiul conform căruia unei singure violări a normei juridice ii corespunde o singura imputare se refera la aceea ca nimeni nu poate fi sancționat de doua ori pentru aceeași fapta (non bis in idem). Se admite insa cumulul formelor răspunderii juridice in cazul in care prin aceeași fapta sunt încălcate mai multe norme juridice. Astfel, daca un salariat, aflat in exercițiul atribuțiunilor de serviciu, săvârșește o infracțiune, el va trebui sa suporte, pe lângă pedeapsa penala corespunzătoare infracțiunii săvârșite, si o sancțiune civila patrimoniala, corespunzătoare obligației de reparare a prejudiciului produs prin infracțiune, precum si o alta sancțiune disciplinara specifica normei de dreptul muncii încălcate prin neîndeplinirea întocmai a atribuțiunilor de serviciu.