Considerații Privind Cetățenia Națională și Europeană

INTRODUCERE

În doar câteva decenii, cuvântul ,,cetăţenie” a ajuns să fie printre cele mai frecvent utilizate în discuţiile comunităţilor din cadrul societăţii. Acest cuvânt ne vine în ajutor când ne formulăm reacţia de răspuns la ceea ce uneori numim criza texturii sociale sau a coeziunii sociale. Conceptul de cetăţenie este folosit în special pentru a se încerca stabilizarea şi redirecţionarea anumitor practici în care sunt implicate şcolile şi, în sens mai general, educaţia şi formarea. Cu toate acestea, trebuie să mergem dincolo de consensul confortabil şi vag care reiese din utilizarea permanentă a acestor formulări generale şi să ne implicăm în dezbaterile încinse care se desfăşoară pe marginea problemei cetăţeniei.

Un termen cu o semnificaţie istorică şi socială de o asemenea intensitate nu poate fi folosit în mod indiferent şi nu trebuie redus la o serie de vagi rugăminţi menite să calmeze atmosfera din cartierele cu probleme sau să restabilească ordinea în şcolile scăpate de sub control. Respectarea legii şi simţul responsabilităţii, condiţiile de bază pentru orice societate democratică, nu pot fi reduse la obedienţa pasivă în faţa unei ordini sociale echitabile şi stabile în mod intrinsec. Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa şi aparentul consens cu privire la cetăţenie într-o societate democratică nu au condus la dispariţia dezbaterilor, divergenţelor şi nici a conflictelor între diferitele state, grupuri şi indivizi.

În această lucrare vom încerca să facem o analiză a problemelor cu care sa confruntă cetăţenia din punct de vedere juridic, dar şi din perspectiva ştiinţelor politice şi sociale, atât sub raport teoretic, cât şi în concretizarea ei românească, dar şi europeană.

Vorbind despre cetăţenie, ne aflăm în faţa primei probleme a raportului dintre individ şi societate, în faţa unei instituţii prin excelenţă necesară, complexă, interdisciplinară şi continuă, a cărei cunoaştere se cere la nivelul popularităţii pe care o impune.

Referitor la importanţa studierii cetăţeniei şi a consecinţelor pe care le generează, găsesc relevant un citat dintr-o lucrare apărută la Institutul de drept comparat din Paris, intitulată La nationalite dans la Science sociale et dans le Droit contemporain, citat care are următorul conţinut: „Dintre toate problemele juridice, niciuna nu este mai importantă ca aceea a cetăţeniei: pentru stat, deoarece de numărul şi ataşamentul cetăţenilor săi depind forţa şi puterea sa; pentru individ, deoarece de legăturile lui cu statul depind condiţiile, private şi publice, ale existenţei sale [ ] întreaga viaţă se află implicată în această legătură”.

În legislaţia românească nu s-a dat o definiţie a cetăţeniei, decât, întâmplător, prin Legea 24/1971, art.1, în care instituţia era privită dintr-un orizont mai larg, ca „expresie a relaţiilor social-economice, politice şi juridice dintre persoanele fizice şi stat”, deci o definiţie sociologică, şi în care calitatea de cetăţean era privită ca pe „un atribut de onoare, de mare responsabilitate”, exprimând o poziţie etico-juridică – apartenenţa spirituală a cetăţeanului faţă de stat şi obligaţiile cetăţeanului faţă de acesta, dar fără referire le obligaţiile Statului, deci unilaterală.

Lucrarea de faţă îşi propune să extragă esenţa cetăţeniei şi, prin selectarea unor situaţii revelatoare, variantele în care s-a concretizat ori s-ar putea concretiza această instituţie. Sublinierea diferenţei dintre abordarea generală a instituţiei şi concretizarea ei într-un stat la un moment dat va ajuta să se evite falsele generalizări şi falsele individualizări, individualizări generate de diferenţele dintre suveranităţi, dintre nivelele economic, social şi cultural ale societăţilor. Este problema istoriei dreptului, este problema dreptului comparat, cum este şi problema sociologiei şi a ştiinţelor politice. De la început, vom avea a ne fixa între conceperea cetăţeniei ca o instituţie formală, cu conţinuturi diferite, tinzând cu uşurinţă către universalizare, şi conceperea cetăţeniei ca instituţie democratică, incluzând participarea cetăţeanului la exerciţiul puterii de stat. Am atins totodată problemele legate de reglementarea cetăţeniei în dreptul internaţional, precum şi unele aspecte legate de evoluţia istorică acestui termen.

Voi încerca sa prezint cetăţenia ca sistem în vigoare în dreptul românesc, dar fără a face abstracţie de evoluţia ei şi nici de perspectivele ei. Este vorba aici de sistemul generat de Legea cetăţeniei române (Legea nr.21 din 1 martie 1991), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, anul III, nr. 44 din 6 martie 1991, intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare. Bineînţeles, această lege a suferit modificări şi completări ulterioare din necesitatea adaptării legislaţiei la schimbările ce au avut loc în societatea noastră din primii ani de după Revoluţia din decembrie 1989 şi până în anul 2007, când istoria a consemnat reîntoarcerea oficială a României în marea familie a statelor democratice, care azi se numeşte Uniunea Europeană.