Constrângerea

1. Constrângerea fizică

1.1. Noțiune și caracterizare

O primă cauză de imputabilitate este constrângerea fizică.

Constrângerea fizică, denumită și forță majoră, există atunci când o persoană este silită, obligată de o energie fizică externă, căreia nu-i poate opune rezistență, să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

Prin urmare, constrângerea fizică este o cauză care răpește persoanei constrânse posibilitatea de a-și determina și dirija liber voința și acțiunile (inacțiunile) și, ca atare, prezența sa exclude existența vinovăției.

Potrivit art. 24 C.pen., constrângerea fizică este situația când o persoană săvârșește o faptă prevăzută de legea penală datorită unei constrângeri fizice căreia nu i-a putut rezista. Ca atare fapta săvârșit într-o astfel de situație nu i se poate imputa.

Condiții din dispozițiile articolului menționat rezultă că pentru existența constrângerii fizice este necesar să fie îndeplinite unele condiții.

1.2. Condiții privitoare la constrângere :

a) Să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală, deoarece numai în astfel de

situații se poate pune problema existenței cauzei de neimputabilitate.

Fapta poate fi executată atât printr-o acțiune, cât și printr-o inacțiune, aceasta din urmă, cu o frecvență mai mare, realizându-se atunci când făptuitorul nu-și îndeplinește o obligație legală pe care o avea și astfel săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, cum ar fi cazul unui militar care nu s-a prezentat la unitate la data și ora stabilite din cauza unei puternice înzăpeziri sau a funcționarului care nu-și poate îndeplini îndatoririle de serviciu în timp util, realizându-se conținutul unei fapte prevăzute de legea penală, deoarece a fost sechestrat de o altă persoană.

b) Fapta respectivă a fost comisă datorită unei acțiuni exterioare de constrângere

fizică exercitată asupra făptuitorului, adică este urmarea constrângerii energiei fizice sau a corpului persoanei, care în felul acesta este în imposibilitate de a se manifesta liber, potrivit propriei sale voințe.

Energia care-l determină pe făptuitor să săvârșească fapta prevăzută de legea penală poate fi o forță umană, o forță a naturii, o energie mecanică sau orice altă energie exterioară acesteia.

Această energie care constrânge trebuie să acționeze direct asupra celui constrâns. Dacă ea acționează indirect, prin hipnotism sau prin darea unor substanțe narcotice ori stupefiante, nu se va pune problema constrângerii fizice, fiindcă în asemenea cazuri nu este paralizată numai energia fizică a celui constrâns, ci întreaga personalitate a făptuitorului, operând alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi iresponsabilitatea sau beția .

c) Constrângerea fizică exercitată să fie puternică, în sensul că ea paralizează libertatea de voință și acțiune a persoanei respective

În stabilirea imposibilității de a se opune forței exterioare care exercită constrângerea, trebuie să se țină seama atât de intensitatea energiei străine, cât și de persoana făptuitorului, de mijloacele de care dispune acesta pentru a se opune forței exterioare, de circumstanțele cauzei etc.

Făptuitorul devine un instrument care este pus în mișcare sau oprit să acționeze de un factor din afară, căruia el nu-i poate rezista în niciun fel. În mod corect s-a apreciat că nu există constrângere fizică, dar nici morală, atunci când soția a participat la infracțiunea săvârșită de soțul ei, determinată de faptul că acesta se enerva și o bătea dacă nu-i aducea la îndeplinire cererile.

În asemenea cazuri nu se poate trage concluzia că persoana a lucrat în afara voinței sale, fiind constrânsă din punct de vedere fizic, ea având posibilitatea să se opună brutalităților exercitate de soțul ei prin solicitarea ajutorului altor persoane sau chiar al autorităților .

Dacă se stabilește că persoana față de care s-a exercitat constrângerea avea posibilitatea să opună rezistență, nu va exista constrângere fizică, deoarece persoanei nu i s-a răpit posibilitatea de a-și determina și dirija în mod liber voința.