Conținutul Infracțiunii

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

1.Consideraţii generale privind infracţiunea

În ştiinţa dreptului penal, conceptul de infracţiune are mai multe sensuri.Într-un prim sens, el defineşte fapta concretă săvârşită de o persoană, care atrage aplicarea unei sancţiuni penale. În acest sens, spunem că o persoană a comis o infracţiune de omor, de furt, de tâlhărie etc.

Într-un al doilea sens, conceptul de infracţiune defineşte fapta descrisă în legea penală.

În fine în cel de-al treilea sens al conceptului de infracţiune este desemnată infracţiunea ca instituţie fundamentală a dreptului penal. În jurul infracţiunii, ca instituţie fundamentală a dreptului penal, gravitează alte două instituţii fundamentale şi anume răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. Dar infracţiunea rămâne totuşi vioara întâi, deoarece dacă nu se comite o infracţiune nu există nici răspundere penală şi nu pot fi aplicate nici sancţiunile de drept penal.

O faptă concretă, săvârşită de o persoană, are caracter penal când ea prezintă trăsăturile esenţiale cerute de legea penală pentru existenţa unei infracţiuni ,în general, şi întruneşte toate condiţiile pentru a fi încadrată în vreuna din dispoziţiile care stabilesc conţinutul faptelor prevăzute de legea penală . Caracterul penal este, aşadar, o însuşire sintetică, care exprimă specificul faptelor incriminate de legea penală în raport cu alte fapte juridice ilicite.

Necesitatea obiectivă a apărării relaţiilor sociale determină intervenţia energică a statului, care organizează şi realizează pe plan juridic lupta împotriva faptelor de violenţă, fraudă sau indisciplină de natură să producă nelinişte şi nesiguranţă socială, apreciate ca intolerabile în cadrul ordinii sociale .

Lupta împotriva fenomenelor antisociale are nevoie de un cadru juritic specific, care, prin incriminarea ca infracţiune a tuturor faptelor ce prezintă un anumit grad de pericol social, constituie implicit ansamblul exigentelor de comportare socială impuse ca general obligatorii.

Procesul de trecere de la ceea ce este un deziderat la ceea ce trebuie să devină o obligaţie, se face pe baza unor operaţii de evaluare a valorilor sociale ce urmează a fi proteguite, iar din momentul în care dezideratul a îmbrăcat forma de obligaţiie legală convingerea iniţială că aceste valori trebuie apărate, se traduce în decizia de a o realiza.

In consecinţă, respectarea ordinii juridice este posibilă pentru că ea apare obiectiv necesară în cazurile în care deplasarea de la conştiinţa juridică la norma, realitatea psihologică a dreptului se face într-o societate pusă în serviciul omului.

1.1. Noţiunea generală de infracţiune .Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.

Dreptul penal, în totalitate, este structurat în jurul a trei instituţii fundamentale: infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa.

Intre aceste instituţii există o strânsă legătură şi condiţionare ,în sensul că instituţia infracţiunii determină existenţa şi funcţionarea celorlalte două . Codul penal dă expresie acestei relaţii în art. 17 alin. 2, în care se arată că “infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale “.

Din cele trei instituţii esenţiale, cea a infracţiunii este mai mai importantă pentru că aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, ea constituie “piatra de temelie a oricărui sistem de drept penal, deoarece, reglementările sale se răsfrâng asupra tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept penal ”

Infracţiunea este în general privită ,în teoria dreptului penal şi în diferite legislaţii, din două puncte de vedere : fie ca fenomen social, fie ca fenomen juridic.

Ca fenomen social, noţiunea de infracţiune evolează ca o noţiune de moralitate. Chestiunea de a şti dacă o anumită acţiune sau inacţiune neconvenabilă trebuie să fie considerată infracţiune, depinde în mod esenţial de aprecierea pe care majoritatea membrilor societăţii o dă în diverse stadii de dezvoltare socială feluritelor fapte ce se petrec în viaţa colectivităţilor.Această apreciere fiind valabilă, ne vom referi deci, la faptele care aduc atingere ordinii sociale, aşa cum aceasta este înţeleasă într-un anumit stadiu de dezvoltare socială.