Contract Colectiv de Muncă

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE. INTRODUCERE IN PROBLEMATICA CONTRACTULUI COLECTIV DE MUNCĂ

I.1. Scurt istoric al contractului de muncă

I.1.1. Contractul de muncă în general

În Roma antică lucrătorul sau muncitorul era privit ca o forţă sau ca o putere aservită unei persoane, iar figura juridică a contractului de locaţiune de servicii, creator de obligaţii reciproce, a apărut într-o perioadă târzie a dreptului roman. În dreptul roman s-a făcut distincţie între locatio operis faciendi, conductio operarum şi locaţiunea de lucruri. Aceste forme erau grupate în locatio conductio, al căror model a fost creat de cenzorii statului, ce încheiau afaceri în numele statului. În locatio operis, care cu timpul a făcut o figură juridică cu totul distinctă, conductor sau redemtor operis se obliga să execute o lucrare pentru locator operis, avându-se în vedere aşadar rezultatul final al lucrului.

Redactorii Codului civil francez, ţinând seama de caracterul pur civil al raporturilor care decurg între patron şi salariat din contractul de locaţiune de servicii, au încadrat locatio operis et operarum în Codul civil, consacrându-i câteva dispoziţii din care se desprinde atenţia acordată mai degrabă intereselor patronului decât celor ale prestatorilor de servicii. Ulterior, simţindu-se nevoia unor reglementări distincte a contractelor de muncă, s-a trecut la elaborarea unor legi separate de dreptul comun, expresia „contract de muncă” impunându-se treptat şi definitiv.

Sintagma „contract de muncă” era apreciată în literatura de specialitate ca fiind lipsită de precizie în comparaţie cu locaţia lucrărilor care se referă la ceva bine conturat. Şi în Codul civil român a fost inserată în art.1472 o dispoziţie inechitabilă pentru lucrător, lăsat la discreţia patronului său. Prin Legea din 5 aprilie 1929, lucrătorul este pus pe un plan de egalitate cu patronul, textul art.1472 fiind implicit abrogat prin art.43 din această lege. Acest act normativ conţine dispoziţii privind aspectele încheierii contractului individual de muncă. Astfel, în ce priveşte condiţiile de fond cerute, acestea sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, obiectul licit, o prestaţiune de muncă şi o remuneraţie. În ce priveşte minorii sub 18 ani, legea prevedea condiţii mai restrictive, fiind nevoie pentru încheierea valabilă a contractului acestuia de autorizaţia reprezentantului său legal sau a persoanei care îl are spre protecţia şi îngrijirea sa. Această autorizaţie nu trebuia să fie dată în scris, fiind posibilă în consecinţă şi o autorizaţie verbală ori chiar tacită. Pentru validitatea încheierii contractului era suficientă simpla exprimare a consimţământului, viciile de consimţământ fiind aceleaşi cu cele reglementate în prezent. Nu era prevăzută vreo obligaţie de înregistrare a contractului de muncă de către angajator, iar în ce priveşte conţinutul contractului s-a admis, dar nu expres, posibilitatea inserării unei clauze de neconcurenţă, dar cu condiţia ca aplicabilitatea ei să fie limitată în timp şi spaţiu. În plus, dar în mod analog, adică numai pe cale jurisprudenţială, s-a arătat că este valabilă inserarea unei clauze penale exigibile în caz de neexecutare a obligaţiei la care se referă. În ce priveşte condiţiile specifice privind încheierea contractului individual de muncă, Legea din 5 aprilie 1929 nu conţinea prevederi exprese, întrucât aceste aspecte au un caracter novator, unele dintre ele fiind introduse abia după 1990.

În perspectiva aderării României la Uniunea Europeană se impune printre altele adoptarea unei legislaţii uniforme inclusiv în materia dreptului muncii. Dincolo de faptul că această uniformizare este totuşi limitată din punct de vedere al oportunităţii ei de raţiuni economice şi sociale, considerăm că nu este suficientă simpla ratificare a tratatelor internaţionale (comunitare) în materie, care, potrivit art. 11 coroborat cu 20 din Constituţia României fac parte din dreptul intern, ci se impune o adaptare precum şi o concretizare a acestor norme care adesea au caracter de norme cadru.

Subliniem faptul că încă de dinainte de 1990 România a ratificat o serie de Convenţii ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, până în prezent peste 50 de convenţii O.I.M. fapt care o situează în rândul ţărilor cu un număr mediu de ratificări. Faptul că alături de ţara noastră şi alte ţări au ratificat aceleaşi convenţii impune o analiză a modului cum în statele respective sunt interpretate normele juridice cuprinse în convenţiile internaţionale. Prin hotărârea Parlamentului nr.8/1995 a fost constituită Comisia Parlamentului României pentru Integrare Europeană ale cărei atribuţii sunt stabilite în art. 3. Ele sunt expresia unor deziderate a căror îndeplinire ţine totuşi de un viitor nu foarte apropiat. Aceste atribuţii sunt enunţate într-un limbaj redundant neexistând până acum implicaţii notabile în materie legislativă ale acestei comisii.