Contractele de muncă speciale reglementate de codul muncii

INTRODUCERE

Codul muncii reprezintă un reper major în buna desfăşurare a relaţiilor de muncă stabilite între un angajator şi salariaţii săi. Acesta în ultimii 20 de ani, când economia românească a trecut de la un stat unilateral comunist la o economie capitalistă bazată pe cerere şi ofertă a trecut prin modificări majore.

Aspectul juridic al contractelor de muncă prezintă o foarte mare importanţă şi este de actualitate pentru orice persoană aptă de muncă, având fie calitatea de salariat, fie cea de angajator.

Angajarea printr-un contract de muncă este forma cea mai larg răspândită din întreaga lume. Odată cu începutul carierei profesionale şi până la atingerea vârstei de pensionare, salariatul trebuie să se preocupe de actul juridic care reglementează relaţiile sale de muncă (contractul de muncă). Prin muncă, salariaţii îşi asigură resursele materiale şi financiare necesare vieţii.

Dar sunt situaţii în care, Codul Muncii trebuie să reglementeze şi anumite situaţii speciale de muncă pentru a fi util tuturor categoriilor de salariaţi.

În această situaţie pot fi persoanele care din anumite motive (vârstă prea mică sau prea înaintată, probleme cauzate de un anumit grad de handicap, etc.) vor presta muncă în anumite condiţii speciale prevăzute în codul muncii.

Astfel, pot afirma că, un studiu privind contractele de muncă speciale prevăzute de codul muncii, prezintă un larg interes şi este extrem de util atunci când un salariat ia cunoştinţă în mod permanent de modificările care apar în plan legislativ.

La începutul lucrării mi-am propus să aduc în atenţie câteva noţiuni generale despre ceea ce înseamnă Codul Muncii pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă dintre toţi partenerii implicaţi în cadrul economic.

În capitolul II am subliniat aspectele juridice ce stau la baza întocmirii „contractelor de muncă” prin detalierea aspectelor teoretice ce definesc principalele trăsături şi elemente constitutive ale contractului individual sau colectiv de muncă, scoţând în evidenţă principalele caracteristici ale tipurilor de contracte întâlnite în Codul Muncii al României (Legea 40/2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 225, Partea I.). Contractul colectiv şi contractul individual de muncă pe durată nedeterminată, contractul individual pe durată determinată fac obiectul acestui capitol.

În capitolul III am detaliat care sunt reperele teoretice şi legislative cu privire la contractele de muncă speciale (prin agent de muncă temporară, cu timp parţial, la domiciliu), alte tipuri de contracte speciale (contractul de calificare profesională, contractul de adaptare profesională), contractul de ucenicie la locul de muncă, etc.

Contractul individual de muncă indiferent de natura sa, include pe lângă clauzele obligatorii şi unele clauze specifice, fără ca enumerarea să fie limitativă: clauza de neconcurenţă, de confidenţialitate, de mobilitate, cu privire la formarea profesională.

Modificarea contractului individual de muncă se referă la următoarele elemente: durata contractului, locul muncii, felul muncii, condiţiile de muncă, salariul, timpul de muncă şi timpul de odihnă şi constă în mod obişnuit în trecerea salariatului într-un alt loc de muncă sau într-o altă activitate în mod temporar sau definitiv. Principalele modificări ale contractului de muncă se realizează prin: delegare, detaşare, trecere temporară în altă muncă, cu excluderea transferului (la cerere, în interesul serviciului).

În final voi adăuga câteva concluzii personale cu privire la tema analizată anterior.

CAPITOLUL I

PRINCIPII FUNDAMENTALE ÎN LEGISLAŢIA MUNCII

1.1. Principii fundamentale

Libertatea muncii este garantată prin Constituţie - Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Constituţia României în art. 38 prevede garantarea dreptului la muncă, a alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, principiu instituit şi prin Codul muncii în art. 3.

Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă şi a profesiei, meseriei sau activităţii pe care urmează să o presteze. Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea, iar contractele de muncă încheiate cu nerespectarea acestor dispoziţii sunt nule de drept.

Declaraţia universală a drepturilor omului , proclamă dreptul oricărei persoane la muncă, la libera alegere a profesiei şi felului muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de prestare a acestei munci ( art. 23 pct. 1).