Contractul colectiv de muncă - influența acestuia asupra relațiilor de muncă

Semnificaţia termenului „muncă” provine din limba slavonă – „monka” unde are mai multe sensuri Un prim sens, principal, este acela de activitate productivă (a presta o muncă eficientă, importantă), dar şi de rezultatul acestei activităţi (o muncă reuşită, de succes). Al doilea sens, secundar, este de loc de muncă (a avea o muncă, un serviciu, o slujbă), dar şi ansamblul lucrătorilor (munca opusă capitalului). Munca poate fi percepută ca o acţiune, liberă, creatoare, dar şi ca o obligaţie. Munca manuală sau intelectuală, reprezintă o necesitate vitală, sursă de existenţă, mijloc de realizare a marilor opere de artă, instrument de împlinire şi afirmare a personalităţii umane.

Munca este o trăsătură esenţială a activităţii umane, omul fiind singura fiinţă care depune efort în mod conştient în vederea obţinerii unor foloase. În acelaşi timp, munca reprezintă o condiţie a traiului, deoarece fără a presta muncă nu se pot obţine bunurile necesare vieţii. De cele mai multe ori, munca depusă reprezintă şi o măsură a bunăstării indivizilor. Munca constituie pentru economişti factor de producţie, o activitate prin care oamenii utilizează aptitudinile lor, fizice şi intelectuale, în scopul obţinerii de bunuri şi beneficii.

Dezvoltarea societăţii umane a determinat normativizarea relaţiilor de muncă. Dacă la începutul organizării societăţii umane prestarea muncii se făcea în folos propriu, pe parcursul evoluţiei structurilor etatice, munca s-a prestat şi în folosul altor indivizi. Ulterior, cei care beneficiau de pe urma muncii altora au abuzat de drepturile lor, munca devenind pentru o mare parte a membrilor societăţii muncă silnică. Munca a trebuit, în timp, supusă unor reguli şi termeni contractuali pentru a deveni mai eficientă şi nu în ultimul rând pentru ai proteja pe cei implicaţi în acest proces. Necesitatea unei pregătiri profesionale specifice pentru cei ce urmează să fie investiţi într-o anumită funcţie, este o realitate indubitabilă a legislaţiilor majorităţii ţărilor civilizate

Criza socială generată de apariţia şi existenţa şomajului ne arată că munca este cel mai important factor de socializare. Globalizarea, la rândul ei, prin geneza şi, mai ales efectele sale, dă noi semnificaţii activităţilor profesionale şi produce mutaţii profunde pe piaţa muncii. În această viziune, contractul de muncă reprezintă acorduri de voinţă făcute cu intenţia de a produce efecte juridice, mai exact de a constitui dau de a stinge raporturi juridice concrete. Ele nu constituie izvor de drept deoarece nasc drepturi şi obligaţii numai pentru părţile la contract. Aşadar, contractele reprezintă „Legea părţilor”. În mod excepţional o anumită categorie de contracte, şi anume contractele colective, au caracter de izvor de drept în dreptul muncii. Explicaţia rezidă între altele, în faptul că însăşi Constituţia le conferă acest caracter.

Contractul colectiv de muncă a avut un rol important în perioada anterioară anului 1990, dar, în condiţiile economiei de piaţă, el a devenit principalul izvor specific intern al dreptului muncii. Contractul colectiv de muncă exprimă sintetic, prin efectele sale, însemnătatea negocierii colective pentru raporturile de muncă. Prin Constituţia României se garantează atât negocierea colectivă cât şi caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă (potrivit art.38 alin.5 din Constituţie).

Acordul sau Pactul social încheiat între Guvern – sindicate – patronate nu reprezintă un contract colectiv de muncă încheiat la nivel naţional. Începând cu anul 1991, prin reglementarea contractului colectiv de muncă şi a negocierii colective, relaţiile de muncă din ţara noastră înregistrează transformări profunde generate de noile condiţii economico-sociale, determinate de trecerea la economia de piaţă. Încheierea contractului colectiv de muncă exprimă sintetic, prin efectele sale, însemnătatea esenţială a negocierii colective pentru raporturile juridice de muncă