Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate

CAP. I. CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ LA NIVEL DE UNITATE

1.1 Definiţii legale ale contractului colectiv de muncă

Contractul colectiv de muncă a apărut ca urmare a dezvoltării industriale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul sec. XX. Constituirea primelor forme de organizare a muncitorilor a dus la negocierea colectivă a drepturilor angajaţilor. Contractul colectiv de muncă a reprezentant modalitatea concretă de a avea o certitudine cu privire la rezultatul negocierilor, drepturile salariaţilor fiind cuprinse într-un document scris şi semnat de patroni.

Contractul colectiv de muncă a fost reglementat iniţial în legislaţia noastră pe cale indirectă, prin Legea conflictelor colective de muncă din 1920, apoi prin legea contractelor profesionale din 1921.

Recomandarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 91 din anul 1951 defineşte convenţia colectivă că orice acord scris referitor la condiţiile de muncă, încheiată între un angajator, un grup de angajatori sau o asociaţie patronală, pe de o parte şi, una sau mai multe organizaţii reprezentative ale salariaţilor, pe de altă parte, reprezentanţii salariaţilor fiind aleşi sau mandataţi de către cei pe care îi reprezintă, conform dispoziţiilor din fiecare legislaţie naţională .

Actele normative interne care l-au reglementat au definit contractul de muncă astfel :

• convenţia scrisă privitoare la condiţiile de muncă şi salarizare încheiată, pe de o parte, de unul sau mai mulţi întreprinzători, de grupări sau asociaţii ale acestora şi pe de altă parte, de asociaţiile profesionale sau grupările de salariaţi ;

• convenţie care se încheie între Comitetul Sindical din întreprindere sau instituţie, ca reprezentant a muncitorilor şi funcţionarilor, pe de o parte şi cei care angajează, pe de altă parte ;

• convenţia dintre patroni şi salariaţi prin care se stabilesc, în limitele prevăzute de lege, clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea şi alte drepturi ce decurg din raporturile de muncă ;

• convenţia încheiată în formă scris între patron şi organizaţia patronală, pe de o parte , şi salariaţi, reprezentanţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc cauze privind condiţiile de muncă, salarizarea şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din drepturile de muncă .

Actualul cadru legislativ al contractului colectiv de muncă este dat de prevederile legii contractului colectiv de muncă nr. 130/1996, modificată prin legea nr. 143/1997, precum şi de prevederile titlului VIII din actualul Cod al muncii ( “Contractele colective de muncă”).

Conform art. 1 din legea nr. 130/1996 şi art. 236 al. 1 din cod, contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.

Prin termenul patron se înţelege persoana fizică şi persoana juridică care angajează salariaţi prin încheierea contractelor individuale de muncă. Persoanele juridice care angajează salariaţi mai sunt denumite în prezenţa lege şi unităţi.

În doctrină s-au făcut aprecieri cu privire la natura juridică a acestui act, teoreticienii fiind de acord asupra caracterului particular pe care îl prezintă contractul colectiv de muncă. În primul rând, aşa cum arată şi denumirea sa, este un contract, în sensul dat de art. 942 Cod civil, adică un acord de voinţă al semnatatilor care generează drepturi şi obligaţii de ambele părţi. Contractul colectiv de muncă este însă un act juridic sui generis deoarece respectarea normelor sale se impune şi salariaţilor care nu au luat parte expres la negocierea şi semnarea lui, inclusiv celor angajaţi ulterior încheierii contractului.

Contractul colectiv de muncă este un izvor de drept specific acestei discipline juridice, fiind considerat un contract normativ . Forţa juridică a prevederilor cuprinse în contractul colectiv de muncă este similară normelor cuprinse în legi iar încălcarea lor atrage răspunderea juridică generală, nu contractuală. Prevederile contractelor colective sunt de largă aplicabilitate, având în cazul contractului colectiv la nivel naţional impact asupra relaţiilor de muncă la scara întregii ţări, aşa cum rezultă din preverile art. 241 alin. 1 lit. d.

1.2 Natura juridică a contractului colectiv de muncă

Contractul colectiv prevăzut de Legea nr. 130/1996 şi de Codul muncii este un contract de muncă, având în vedere subiectele şi conţinutul său. Prin intermediul lui nu sunt concretizate drepturile fiecărui salariat, acestea formând obiectul contractelor individuale de muncă. În principiu, obiectul contractului îl constituie măsurile de protecţie ale unui grup de salariaţi. El este un act sui generis, fiind în acelaşi timp, act juridic (contract, convenţie), sursă de drepturi şi obligaţii subiective şi reciproce ale parţilor şi totodată, izvor de drept, fiind sub acest aspect, o normă convenţională, negociată.

Ca orice contract şi contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voinţa a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertăţii contractuale ; el reprezintă legea parţilor. În acest sens, art. 8 alin. 2 din Legea nr.130/1996 şi art.236 alin. 4 din Codul muncii prevăd: “contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor”. De aceea s-a arătat că sub aspectul naturii juridice, contractul în discuţie este concomitent, act juridic bilateral şi izvor de drept.