Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate

Cap.1. Contractul colectiv de muncă

1.1. Noţiunea de contract colectiv de muncă

Contractul colectiv de muncă este definit în mod diferit în actele normative. Astfel este definit ca fiind o convenţie scrisă privitoare la condiţiile de muncă şi salarizare încheiată, pe de o parte, de unul sau mai mulţi întreprinzători, de grupuri sau asociaţii ale acestora şi pe de altă parte, de asociaţiile profesionale sau grupările de salariaţi. În acelaşi sens şi art. 1 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă îl defineşte ca o convenţie încheiată în formă scrisă între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.

În legislaţia noastră termenul de “contract” este identic cu cel de “convenţie”, deşi la nivelul altor ţări, cum e Franţa, termenul de “contract” are efecte mai restrânse şi nu satisface pe deplin interesul salariaţilor spre deosebire de noţiunea de “convenţie” care are forţa şi efectele unui act normativ.

Contractul pe care îl analizăm este colectiv, datorită, în primul rând, sferei de persoane asupra căreia îşi produce efecte. Regula este că orice act juridic nu poate nici să vatăme nici să profite altor persoane decât celor care l-au încheiat (res inter alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest). Cu toate acestea, efectele contractului colectiv de muncă se extind asupra tuturor salariaţilor şi angajatorilor la care se referă, nu numai asupra celor care au participat la încheierea sa.

El este de muncă pentru că prin intermediul său sunt reglementate condiţiile de muncă, relaţiile dintre angajatori şi salariaţi.

1.2. Natura juridică a contractului colectiv de muncă

Pornind de la noţiunea considerată adecvată, cea de convenţie colectivă de muncă, în literatura juridică din perioada interbelică s-a arătat că aceasta , este „departe de a fi un contract”, dar nu este nici o lege pentru că „noţiunea de lege este de ordin organic”. Pe când legea este impusă tuturor, convenţia respectivă nu obligă decât pe cei care au luat parte sau au aderat la ea ori vor să lucreze în întreprinderea supusă acelei convenţii colective de muncă. Convenţia colectivă „prezintă toate caracterele unui act legislativ”:

- Generală, pentru că reglementează în mod uniform condiţiile de muncă ale unei întregi mase de lucrători;

- Abstractă, pentru că nu reglementează situaţia unui anume lucrător individual, ci a tuturor lucrătorilor;

- Permanentă, deoarece se aplică de un număr indefinit de ori;

- Are aceeaşi putere ca o lege de ordine publică.

În dreptul comparat, problema naturii juridice a contractului colectiv de muncă este tratată diferit:

În Italia, contractul colectiv de muncă, este considerat de doctrină „un contract de drept comun”, iar justiţia îl califică cu termenul de „post-corporativ”. Natura lui juridică este privată, iar obiectul său acela de a reglementa raporturile individuale de muncă şi relaţiile intersindicale.

În Franţa s-a reţinut caracterul dualist, hibrid, al convenţiei colective de muncă, prin aceea că este „în acelaşi timp o convenţie generatoare de obligaţii între grupurile care o semnează şi o reglementare generatoare de norme care sunt obligatorii”.

În doctrina germană se arată că deşi convenţia colectivă creează drept în sens material, ea este un contract de drept privat, căruia îi sunt aplicabile principiile generale din dreptul civil.

Ca orice contract, şi contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voinţă a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertăţii contractuale; el reprezintă legea părţilor. Dacă cu prilejul încheierii lui, el este încheiat ca un contract, cu ocazia aplicării sale, contractul colectiv de muncă reprezintă o reglementare , deci o lege a părţilor. În acest sens, art.8 din Legea nr. 130/1996 şi art. 236 din Codul Muncii prevăd: „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor ”. De aceea s-a arătat c sub aspectul naturii sale juridice, acesta este concomitent un act juridic bilateral şi izvor de drept (general, permanent, de regulă obligatoriu).

1.3. Caracterele şi importanţa contractului colectiv de muncă

Din punct de vedere al caracterelor sale, contractul colectiv de muncă se aseamănă cu contractele civile, precum şi cu cele individuale de muncă:

- este un contract sinalagmatic, deoarece presupune o reciprocitate de prestaţii, atât salariaţii cât şi angajatorul au drepturi şi obligaţii proprii;