Contractul Individual de Muncă cu Timp Parțial

I. ABORDAREA TEORETICĂ

Posibilitatea angajării cu “fracţiuni de normă” nu este o noutate introdusă de actualul Cod al muncii. Şi înainte se practica, frecvent, încheierea unor asemenea contracte de muncă. Astăzi însă utilitatea încheierii unor asemenea contracte a crescut simţitor, în condiţiile în care, pentru o activitate de mai mult de 10 ore pe săptămână, nu se mai pot încheia convenţii civile de prestări-servicii

I.1. Definiţie

Contractul individual de muncă cu timp parţial este acel contract care prevede o durată medie de lucru, calculată pe timp de o săptămână, inferioară aceleia a unui salariat cu timp integral, din aceeaşi unitate, având o muncă identică sau similară

În conformitate cu art. 319 alin. (2) din Codul obligaţiilor eleveţian, contractul individual de muncă pe timp parţial este acel contract prin care “lucrătorul se angajează pe o perioadă determinată sau nedeterminată să muncească în mod regulat în serviciul angajatorului pe ore, jumătăţi de zile sau pe zile lucrătoare întregi”, dar el prestează munca potrivit unui orar redus în raport cu orarul obişnuit al întreprinderii. În Elveţia, contractul de muncă pe timp parţial dobândeşte o importanţă din ce în ce mai mare pentru femei

I.2. Reglementare

Până la adoptarea Codului muncii, contractul de muncă cu timp parţial nu exista ca noţiune generală, ci era cuprins doar în contractul colectiv de muncă şi se aplica doar pentru anumite categorii de personal – prevăzute expres şi doar pentru anumite activităţi desfăşurate în locuri de muncă speciale.

Această modalitate sub care se poate încheia un raport juridic de muncă a fost indusă prin dispoziţiile Legii nr. 53/2003, determinată fiind de dinamica dezvoltării economice de piaţă. Activitatea pe care o desfăşoară angajaţii unei societăţi nu se circumscrie numai unui program fix de muncă de 8 ore pe zi şi de 40 de ore săptămânal aşa încât s-a urmărit găsirea unei soluţii juridice – favorabile fie angajatorului – ce-şi poate desfăşura fără sincope o activitate necesitând mai puţine ore de activitate decât cele prevăzute în art. 109 alin (1) Codul muncii, dar şi pentru angajat, căruia i se oferă un contract cu fracţiune de normă, cunoscut şi sub denumirea de part time – pentru un loc de muncă, unde poate beneficia de toate drepturile salariaţilor încadraţi cu norma întreagă

Astăzi, sediul materiei se găseşte în dispoziţiile Capitolului al VIII-lea al Codului muncii, unde se prevede, în art. 101 alin. (1), că angajatorul poate încadra salariaţii în program de lucru corespunzător unei fracţiuni de normă de muncă, de cel puţin 2 ore pe zi, fie cu contracte individuale de muncă pe durată nedeterminată, fie pe durată determinată

I.3. Forma contractului

Conform art. 101 alin (2) din Codul muncii, contractul cu timp parţial se încheie numai în formă scrisă – ad probationem.

Cu toate acestea, înscrisul nu constituie o condiţie de validitate, ci una de probă. Lipsa formei scrise determină numai să se prezume că acel contract a fost încheiat pentru un program normal de lucru.

Această prezumţie este una simplă: angajatorul poate, chiar în absenţa înscrisului, dovedi că acel contract este cu timp parţial. Dar, el va trebui să probeze nu numai durata contractuală a muncii convenită de părţi, ci şi repartiţia acelei durate pe săptămână sau pe lună

Aceeaşi consecinţă există şi atunci când contractul respectiv nu conţine toate elementele impuse de lege

I.4. Timpul de muncă

Contractul de muncă în timp parţial este contractul încheiat pentru o fracţiune de normă, ce nu poate fi mai mică de 2 ore pe zi. Decurge că un contract de muncă cu timp parţial se poate încheia pentru munca prestată între 2 şi 8 ore pe zi, respectiv între 10 şi 40 de ore pe săptămână.

În 2005, Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse a formulat propunerea înlăturării limitei minime de 2 ore pe zi pentru contractele individuale de muncă. Practic, pentru o activitate prestată pentru un interval oricât de scurt zilnic, se va putea încheia un contract individual de muncă