Controlul administrației prin justiție

1. Aspecte generale privind controlul judecătoresc asupra administraţiei publice

1.1. Noţiunea, definiţia şi formele contenciosului administrativ român

Etimologic cuvântul „contencios” provine din limba franceză, fiind un neologism care a pătruns în limba română modernă . La originile sale latine cuvântul (verbul) „contendo” desemna, printre altele, acţiunea de a reclama, de a cere cu insistenţă, de a susţine sau de a pretinde , de unde şi derivatele sale substantivale - de dispută sau luptă („contentio”) - şi adjectivale - încăpăţânat, dârz, certăreţ („contentiōsus”).

În terminologia juridică română din veacul XIX şi până în prima jumătate a secolului XX noţiunea a avut o largă utilizare, cu multiple sensuri, după care, în cea de-a doua jumătate a veacului trecut, să iasă din uz, ca urmare a evoluţiei legislative din ţara noastră, fiind înlocuită, mai ales în materie administrativă şi judiciară cu sintagma „controlul judecătoresc asupra administraţiei”, pentru ca apoi să revină, în ultimul deceniu al secolului trecut în vocabularul juridic uzual, tot ca o consecinţă a modificărilor legislative de după anul 1989.

În sens juridic, termenul de contencios are doua acceptiuni: prima, de activitate menita sa solutioneze un conflict juridic si a doua, de autoritate competenta sa solutioneze asemenea conflicte.

În perioada interbelica contenciosul administrativ era definit ca totalitatea litigiilor nascute între particulari si administratie cu ocazia organizarii si functionarii serviciilor publice si în care sunt puse în cauza reguli, principii si situatii apartinând dreptului public

În doctrina româneasca actuala notiunea de contencios administrativ este utilizata în doua sensuri:

1)În sens larg, ca totalitate a litigiilor dintre administratia publica si cei administrati, indiferent de natura juridica a litigiilor;

2)În sens restrâns, se refera doar la acele litigii în care autoritatile administratiei publice si alte organizatii folosesc regimul juridic administrativ, în baza competentei pe care le-o confera legea.

În aceasta ultima acceptiune, contenciosul administrativ are un sens material si un sens formal-organic.

Sensul material al notiunii contenciosului administrativ scoate la iveala natura juridica a litigiilor, respectiv cele carora li se aplica un regim juridic administrativ, care este un regim de drept public.

Sensul formal-organic al notiunii de contencios administrativ se refera la natura autoritatilor de jurisdictie, anume instantele judecatoresti competente sa solutioneze respectivele litigii. Din acest punct de vedere exista mai multe sisteme de contencios administrativ.

1.2. Necesitatea controlului judecătoresc asupra activităţii executive

În dreptul occidental activitatea executivă realizată de administraţia publică (de stat) este supusă şi unui control jurisdicţional exercitat fie de instanţe jurisdicţionale speciale (ca, de exemplu, tribunalele administrative în Franţa), fie de instanţele de drept comun (în Anglia) sau de jurisdicţiile speciale - din cadrul administraţiei publice întâlnite în toate sistemele de drept.

În România în perioada 1866-1925 instanţele judecătoreşti erau competente să soluţioneze litigiile dintre particulari şi administraţie în baza legii ordinare, iar, ulterior, în condiţiile legii speciale, după adoptarea legii contenciosului administrativ (23 dec. 1925). Pentru o scurtă perioadă de timp au funcţionat ca organe jurisdicţionale pentru litigiile de natură administrativă Comitetele de Revizie (create prin legea din 20 aprilie 1933) înlocuite, la rândul lor, prin Curţile administrative (prin legea din 27 martie 1936) organe cu o vastă activitate judiciară .

Existenţa contenciosului administrativ în dreptul occidental se justifică în doctrina respectivă prin necesitatea unei ocrotiri mai eficiente a intereselor personale ale particularilor faţă de abuzurile rezultând din puterea discreţionară a administraţiei publice. Se consideră că această ocrotire devine efectiv eficientă numai dacă cenzurarea activităţii executive, a actelor administrative, în special, se încredinţează spre exercitare nu administraţiei active, emitentă a actelor de putere, ci unui organ specializat în soluţionarea litigiilor cu administraţia, respectiv unei jurisdicţii, fie instanţă judecătorească (de drept comun sau special profilată), fie jurisdicţie administrativă specială dispunând de independenţa necesară soluţionării litigiilor respective .