Controlul constituționalității legilor

İNTRODUCERE

“Nevoia” de constituţionalism a apărut înca de la primele state suverane, care prin reguli scrise sau nescrise au considerat necesar să organizeze şi să limiteze autoritatea statală. Astfel, primele constituţii cunoscute de-a lungul istoriei omenirii, au fost constituţiile cutumiare – flexibile cum sunt ele astăzi denumite – întâlnite în Marea Britanie.

Impunerea realităţilor obiectiv-istorice pe scena politică a dus la apariţia “mişcării constituţionaliste”. Aparută relativ recent – cu aproximativ 200 de ani în urmă – în “Secolul Luminilor” această mişcare a marcat trecerea de la constituţia cutumiară, la constituţia scrisă . Practic, a fost substituită forma care genera posibilitatea de acţiune discreţionară a statului, cu forma originală a pactului social.

Potrivit doctrinei constituţionalismului, constituţia trebuie să îmbrace forma unui document scris, să fie un contract social care să aibă ca prim scop , instaurarea separaţiilor puterilor în stat, a echilibrului acestora în stat, precum şi instituirea, ocrotirea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului.

Prima iniţiativă de adaptare a constituţiilor scrise, a aparţinut în 1720 Suediei, a cărui exemplu a fost urmat în 1787 de S.U.A. şi în 1791 de Franţa cu “Declaraţiile de drepturi”. Doctrina constituţionalismului a fost preluată şi de “Declaraţiile drepturilor omului şi cetăţeanului “, care au menţionat-o clar şi precis în preambulul lor.

Constituţionalismul este exprimat atât în plan politic cât şi în plan juridic. Pe aceste două planuri el trebuie să-şi “afişeze” ca deziderat supremaţia Consituţiei . Pe plan politic, constituţionalismul defineşte relaţia de concordanţă a legii fundamentale cu dezideratele şi aspiraţiile majorităţii celor ce alcătuiesc un stat. Pe plan juridic trebuie garantată supremaţia constituţiei, fapt posibil de realizat numai prin intermediul justiţiei constituţionale.

Constituţia a primit în timp, o serie de definiţii ce nu erau departe de adevăr. Astfel, ea a fost denumită la început ca fiind un pact social între guvernanţi şi guvernaţi, un concept universal sau chiar un sistem de rigori şi exigenţe. Însă departe de a fi numai o “dimensiune miraculoasă a statului de drept” constituţia a fost, şi va ramâne, o “capodoperă naţională” a fiecărui stat în parte, un “proces deschis şi continuu de cristalizare” .

Constituţia fiecărui stat, are valori pe care le afirmă şi le ocroteşte. Aceste valori ce sunt similare multor constituţii îsi au fundamentul în natura umană. Constituţiile moderne tind să realizeze sinteza dintre aceste valori universale şi noile realităţi istorice bazate pe idealuri tot mai superioare si mai abstracte ale fiinţei umane. Aceste idealuri umane nu îsi vor găsi materializarea decât prin instituirea justiţiei constituţionale, care deschide drumul spre adevărata democraţie. Astfel, misiunea cea mai grea ce revine Constituţiei într-un stat de drept este aceea de a armoniza libertatea şi constrângerea, de a găsi un echilibru între idealurile abstracte şi dispoziţiile concrete ale dreptului, ceea ce pare a fi o utopie. Tocmai pentru a nu fi suspectat de nici o utopie, statul de drept beneficiază de cel mai important instrument al său, Constituţia. Astfel, Constituţia prin regulile sale juridice instituie puterea şi totodată o limitează în exercitarea ei, iar justiţia constituţională vine să asigure conformitatea şi complementaritatea între componentele sistemului juridic normativ. Din acest punct de vedere “Constituţia este aşezământul politic şi juridic al unui stat” .

Conformitatea elementelor sistemului juridic normativ este asigurată şi de respectarea principiului legalităţii şi a principiului constituţionalităţii. Principiul legalităţii, are ca fundament obligaţia tuturor subiectelor de drept, de a respecta regulile juridice în vigoare. În acest sens avem şi cele două prevederi constituţionale, şi anume art.16, alin. 2, “Nimeni nu este mai presus de lege” şi art.51, “Respectarea Constituţiei a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Tot principiul legalităţii, este acela care impune şi respectarea ierarhiei normelor juridice şi ordonarea acestora într-un sistem piramidal. Consituţia prin faptul că reprezintă temeiul fundamental şi garanţia esenţială a ordinei de drept într-un stat, este situată în vârful sistemului piramidal, sistem ce continuă cu celelalte acte juridice normative printre care amintim pactele şi celelalte tratate internaţionale la care România este parte cu condiţia ca acestea să fie ratificate de Parlament, legile organice şi ordinare, ordonanţele şi hotărârile de Guvern, instrucţiunile miniştrilor precum şi actele autorităţilor locale . Aşa cum s-ar părea, această ierarhizare a sistemului juridic normativ este determinată de ierarhia organelor care le emit. Dar, într-un stat de drept în care autorităţile publice sunt autonome, între ele existând numai raporturi de colaborare şi completare reciprocă şi nu raporturi de subordonare şi excludere, sistemul piramidal prezentat, este discutabil, cel puţin. Astfel, ierarhizarea normelor juridice variază de la un stat la altul în funcţie de “civilizaţia juridică “a fiecăruia, de tipul de regim politic precum şi de epoca istorică. Cu toate acestea nimeni şi nimic nu poate “retrage” constituţiei poziţia de “lider” din ierarhia normelor juridice ale unui stat constituţionalist.