Cooperarea polițienească în Uniunea Europeană

Argument

Fenomenul crimei organizate este o ameninţare crescândă la adresa securităţii şi ordinii generale, naţionale şi internaţionale şi de aceea trebuie să i se acorde o atenţie şi un efort deosebite din partea tuturor statelor, care trebuie să găsească soluţiile cele mai potrivite de cooperare şi alocare a mijloacelor şi resurselor necesare pentru a o putea preveni şi combate în mod eficace.

Numeroase acorduri şi înţelegeri de cooperare au urmărit realizarea unei colaborări cât mai operative, în principal, prin instituirea unor căi şi canale de schimb de informaţii şi de date operative, care să permită contracararea rapidă şi eficientă a activităţilor ilicite.

Statele membre ale Uniunii Europene şi cele candidate la aderare reprezintă principalii vectori ai luptei împotriva criminalităţii, fiind puternic angajate din punct de vedere logistic, operaţional şi financiar în combaterea fenomenului.

Ne-am propus în această lucrare să identificăm ce presupune de fapt cooperarea poliţienească şi juridică europeană. Un răspuns sumar include:

– studii de identificare corectă a ameninţărilor; coordonarea acţiunilor instituţiilor implicate;

– potenţarea şi creşterea eficienţei schimbului de informaţii;

– armonizarea legislaţiei penale şi procedurale a statelor europene;

– asigurarea flexibilităţii şi interoperabilitaţii instituţiilor;

– asistenţă juridică în materie penală;

– derularea şi executarea unor acte procedurale solicitate prin comisii rogatorii;

– schimbul de date şi informaţii operative cu caracter poliţienesc;

– cooperarea directă între poliţiile diferitelor state europene.

Pentru a îndeplini rolul de stat european cu drepturi depline, România trebuie să dea dovadă de cunoaştere, capacitate de adaptare noutate, abilitatea de asimilare a unei înalte culturi organizaţionale, integrarea într-un sistem dinamic.

Lucrarea noastră urmăreşte să clarifice conceptele şi elementele care definesc instrumentele şi structurile europene, internaţionale şi naţionale de cooperare poliţienească şi juridică.

Primul capitol conţine noţiuni introductive, incluzând evoluţia istorică a cooperării poliţieneşti internaţionale, precum şi aspecte privind strict Comunitatea Europeană.

Al doilea capitol prezintă principalele instituţii de cooperare poliţienească, precum şi instrumentele specifice la nivel internaţional, în timp ce al treilea capitol le descrie pe cele de cooperare judiciară.

În fine, capitolul 4 descrie activitatea structurilor de cooperare internaţională în România şi, cu precădere, Biroul Naţional Interpol şi Punctul Naţional Focal.

Capitolul 1. O trecere în revistă a cooperării poliţieneşti

1.1. Scurt istoric al cooperării poliţieneşti internaţionale

Fenomenul globalizării, intensificat cu precădere în ultimii zece ani ai mileniului trecut, ne-ar putea determina să credem că activitatea poliţienească internaţională este apanajul lumii contemporane. Însă, potrivit lui Mathieu Deflem, aceasta îşi are originile tocmai în timpul formării primelor state moderne. Aşadar, nucleul cooperării poliţieneşti a fost atestat la începutul secolului al XIX-lea, primele sale forme având însă caracter politic, distinct de realizarea unor obiective privind criminalitatea şi au fost limitate în timp, fiind carente tocmai în organizarea internaţională. Astfel, „formele de cooperare poliţienească, care pe durata secolului al XIX-lea au fost orientate către protecţia regimurilor politice autocratice constituite, în special pe continentul european, au condus la constituirea, în 1923, a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală, organizaţie cunoscută astăzi ca Interpol” .

Pe continentul european, cooperarea poliţienească e pusă în practică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi avea în vedere în speţă obiective politice protecţioniste orientate spre regimurile conservatoriste. Altfel spus, la începuturile sale cooperarea poliţienească urmărea contracararea activităţilor subversive. Conform Encyclopedia of Criminology, cel mai elocvent exemplu din acea vreme e constituit de Uniunea Poliţienească a Statelor Germane, o instituţie poliţienească supranaţională (1851-1866), al cărei obiectiv a constat în oprimarea opoziţiei politice a anarhiştilor, democraţilor şi socialiştilor. Premisa creării acestei uniunii a fost reglementarea unor sisteme de schimb de informaţii între membri cu ajutorul unor formulare sau prin intermediul unor întâlniri poliţieneşti. Ecoul Uniunii nu a reuşit să atragă decât şapte poliţii, toate reprezentante ale unor state vorbitoare de limba germană, constituite politic într-o formă federală. Întrucât autonomia organizării poliţieneşti în raport cu dimensiunea politică a statului era încă precară, începerea Războiului Austro-Prusac a cauzat desfiinţarea Uniunii Poliţieneşti a Statelor Germane.

Spre finele secolului al XIX-lea, în Europa s-au petrecut numeroase incidente violente fundamentate pe idei politice radicale. În consecinţă, sistemele autocratice au căutat soluţii, principala rezolvare constând în accelerarea activităţilor de cooperare poliţienească internaţională. Asasinarea la 10 septembrie 1898 a Reginei Elisabeta a Austriei de către un anarhist italian a amplificat neliniştea claselor politice. Prima măsură concretă a venit în scurt timp şi la 29 septembrie 1898, guvernul italian a organizat o conferinţă internaţională la Roma pentru a organiza lupta antianarhistă.

Aşadar, Conferinţa Internaţională de la Roma pentru Apărarea Socială împotriva Anarhiştilor, organizată în perioada 24 noiembrie – 21 decembrie 1898, a marcat începutul cooperării în materie de acţiuni poliţieneşti şi justiţie între statele europene. Numărul participanţilor a fost de 54, reprezentând 21 de ţări europene. Protocolul de la Roma a promovat supravegherea de către forţele de poliţie a anarhiştilor şi schimbul de informaţii între poliţiile naţionale. În acelaşi context a fost propusă metoda de identificare a portretului vorbit , fiind de asemenea întocmite câteva norme de extrădare a persoanelor implicate în crime şi răpiri ale unor personalităţi politice.