Coordonatele psihologice ale recunoașterii comiterii faptelor

INTRODUCERE

Modul în care se desfaşoara ancheta judiciara, se administrează probele existente şi se interoghează martorii şi persoanele bănuite, este esenţial pentru descoperirea şi pedepsirea făptuitorului. De aceea, procedeele utilizate de anchetator cu scopul determinării infractorului sa recunoască şi sa mărturisească fapta ilicita comisa prezintă o deosebita importanta.

Practica judiciara releva o serie de cazuri, situaţii şi posibilitatea de abordare a infractorului în raport de gravitatea faptei săvârşite, de gradul de pericol al făptuitorului pentru societate şi de rezistenta manifestata de acesta în timpul audierilor.

Necesitatea deţinerii unor cunoştinţe de psihologie temeinice rezida din importanta stabilirii procedeului tactic optim folosit de anchetator pentru a obţine informatii pertinente referitor la cauza instrumentata.

Prin urmare, psihologia judiciara este mai mult decat un ansamblu de reguli de care anchetatorii trebuie sa tina seama. Constituie posibilitatea existenta la indemana omului de a patrunde în mintea infractorului, sondandu-i amintirile, sentimentele şi mai ales trairile în incercarea de a descoperi date şi probe în scopul descoperirii adevarului şi aplicarii legii.

CAP. I

CONSIDERATII INTRODUCTIV-GENERALE CU PRIVIRE LA

PSIHOLOGIA INTEROGATORIULUI JUDICIAR

1.1. Notiunea interogatoriului judiciar - coordonate psihologice ale activitatii de interogare.

Termenul de ancheta judiciara nu isi gaseste consacrarea în Codul de procedura penala, insa în literatura de specialitate şi în limbajul curent, termenul este utilizat pentru a desemna ceea ce Codul de procedura penala denumeste urmarire penala.

În tratatele de procedura penala, urmarirea penala este considerata o faza distincta a procesului penal, precizandu-se ca “urmarirea penala se identifica cu un comportament procesual cu un rol bine definit în procesul penal, deoarece, în cadrul ei, se realizeaza anumite activitati specifice prin care se dovedeste existenta sau inexistenta infractiunilor, stiut fiind ca marea majoritate a faptelor penale nu pot fi dovedite prin probe preconstituite. De asemenea, în codul urmaririi penale sunt desfasurate activitati specifice pentru identificarea autorilor infractiunilor, initial necunoscute”.1

Din perspectiva psihologica, urmarirea penala este o suma de relatii interpersonale ale unui subiect constant, reprezentantul organului de urmarire penala şi ceilalti participanti, parti sau subiecti ai precesului.

Potrivit art. 200 din Codul de procedura penala “urmarirea penala are ca obiect strangerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor, la identificarea faptuitorilor şi la stabilirea raspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea în judecata”.

Din punct de vedere tehnico-tactic prin strangerea probelor se intelege atat operatia de adunare a probelor, cat şi examinarea şi evaluarea lor pentru a se constata dacă sunt suficiente, în vederea luarii hotararii privind trimiterea sau netrimiterea cauzei în judecata.

Prin identificarea faptuitorilor, legiuitorul a vrut sa precizeze ca în codul urmaririi penale, probele adunate trebuie sa ajute la depistarea celor care au

savarsit fapta penala, intelegandu-se atat stabilirea faptului ca urmarea socialmente periculoasa se datoreaza unei activitati umane, cat şi aflarea datelor de identitate ale celui care a savarsit fapta penala. Prin stabilirea raspunderii se intelege ca probele adunate trebuie sa contribuie nu numai la lamurirea aspectelor privind fapta penala, ci trebuie sa elucideze şi aspectele legate de vinovatia faptuitorului.1

În obiectul urmaririi penale, de asemenea, se inscrie şi identificarea victimei infractiunii, desi acest lucru nu este prevazut în art. 200. Aceasta activitate este necesara pentru rezolvarea laturii penale şi laturii civile a cauzei penale.

Deoarece marea majoritate a infractiunilor se savarsesc sub semnul clandestinitatii, descoperirea şi administrarea probelor presupune o munca de inalta calificare şi maiestrie profesionala adaptata la “particularitatile fiecarui caz în parte”.2

Una din modalitatile de abordare a persoanei de-a lungul procesului penal este ascultarea perceputa ca fiind “desfasurarea procesului penal, atat în cursul urmaririi penale cat şi al judecatii este de neconceput fara ascultarea celui în jurul caruia se va concretiza intreaga activitate a organelor judiciare şi a partilor, purtatorul celor mai ample şi utile informatii - invinuitul sau inculpatul”.3

Ascultarea reprezinta actul procedural prin care anumite persoane, invinuitul sau inculpatul, celelalte parti, martorii, care detin informatii în legatura cu infractiunea sau faptuitorul acesteia, sunt chemate sa ofere explicatii în fata organelor judiciare penale. Alaturi de termenul de ascultare este utilizat şi termenul de audiere, iar atunci cand cel audiat este invinuitul sau inculpatul, aceasta activitate este denumita interogatoriu.

Principala modalitate de obtinere a informatiilor în cadrul procesului penal este reproducerea orala care are doua forme : relatarea libera a faptelor percepute şi raspunsurile la intrebarile adresate de anchetator.

În literatura de specialitate termenul de interogatoriu este impropriu folosit, fiindu-i redusa aria de activitate. Astfel, termenul cuprinde doar momentul adresarii intrebarilor şi al primirii raspunsurilor, neacoperind în totalitate sensul acestui act procedural.

Cu toate acestea, interogatoriul poate fi definit ca fiind “contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emotional, desfasurat sistematic şi organizat stiintific, pe care il poarta reprezentantul organului de stat cu persoana banuita, în scopul culegerii de date şi informatii despre o fapta infractionala în vederea