Coruptia

Imagine preview
(9/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Coruptia.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 72 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: M. BASARAB

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 7 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

CAPITOLUL I 2
CONSIDERAŢII GENERALE 2
Secţiunea 1: Referinţe istorice 2
Secţiunea 2: Participaţia penală – definiţie, condiţii, forme 6
CAPITOLUL II 19
COMPLICITATEA 19
Secţiunea 1: Consideraţii generale privind formele participaţiei - coautorat şi instigare 19
Subsecţiunea 1: Coautoratul 19
Subsecţiunea 2: Instigare 23
Secţiunea 2: Complicitatea 29
Subsecţiunea 1: Definiţie. Caracterizarea generală a complicităţii 29
Subsecţiunea 2: Condiţiile de existenţă ale complicităţii ca formă a infracţiunii. 31
Subsecţiunea 3: Modalităţile sau formele complicităţi 39
CAPITOLUL III 56
TRATAMENTUL SANCŢIONATOR 56
Secţiunea 1: Sisteme de sancţionare 56
Secţiunea 2: Sancţionarea complicelui 59
Secţiunea 3: Circumstanţele personale şi reale 60
Subsecţiunea 1: Caracterizare generală 60
Subsecţiunea 2: Circumstanţele personale 61
Subsecţiunea 3: Circumstanţele reale 62
CAPITOLUL IV 67
CONCLUZII 67
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 72

Extras din document

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

Secţiunea 1: Referinţe istorice

În ştiinţa dreptului, ori de câte ori se construieşte un sistem juridic la baza căruia se aşează ideea de pluralitate (de multiplicitate), totdeauna, se opune acestei idei un element de unitate (de unificare) care serveşte ca o axă in jurul căruia se înnoadă entităţile, care alcătuiesc pluralitatea.

În cazul pluralităţii de infractori, ideea de pluralitate priveşte subiectul activ al infracţiunii, ceea ce înseamnă că, în loc de un singur subiect activ, există mai mulţi subiecţi activi.

Ca instituţie juridică, participaţia a primit o sistematizare legală foarte târziu.

În antichitate mai toate legiuirile stabileau răspunderea colectivă în sensul că toţi cei ce luau parte la săvârşirea unei infracţiuni răspundeau deopotrivă; ba, uneori, această răspundere se extindea şi asupra familiilor celor vinovaţi.

O veche lege ateniană prevedea expres că cel care îndeamnă la crimă se pedepseşte la fel cu cel care săvârşeşte crima.2

În schimb, în dreptul ebraic, împrejurarea că un fapt fuseses săvârşit de mai mulţi diminua pedeapsa pentru toţi participanţii pe motiv că nici unuia nu i se poate atribui faptul întreg.

În dreptul roman, cu toate că întâlnim atât termenul de „participare” cât şi denumiri pentru toate formele de participare (participes, socii, ministri) materia participatiunii nu a fost reglemetată expres. Ceea ce consacra sistemul roman era sistemul parificării, în sensul că participanţii erau supuşi la aceeaşi pedeapsă.

În dreptul barbar, existând răspundere colectivă, chestiunea participaţiunii nu interesa; totuşi, încetul cu incetul, au apărut oarecari diferentieri de tratament pentru unele categorii de participanţi. Legiuirile din evul mediu admit tratamentul diferenţiat.3

Dreptul canonic a impins până la extrem sistemul parificării.

În, ultima parte a evului - mediu participaţiunea a fost sistematizată serios, în sensul că s-a făcut o clasificare a participanţilor, s-au stabilit conditiile participaţiunii şi s-a difedenţiat tratamentul juridic pentru fiecare categorie de participanţi. Această sistematizare a folosit ca punct de plecare pentru legislaţiile statutare ale Statelor Italiene şi de legiuirile dun epoca intermediară.

Cele mai multe legislaţii penale moderne au adoptat sistemul diferenţierii de tratament. Totuşi sistemul parificării a fost consacrat de mai multe coduri precum: codul penal din 1810, de codul penal austriac din 1852, de codul suedez din 1864, de codul penal rus din 1903.

În legiuirile mai noi, se remarcă o tendinţă de reîntoarcere la sistemul parificării cu latitudinea lăsată judecătorilor de a diferenţia ei pedeapsa. Au revenit astfel la sistemul parificării: codul penal spaniol 1928, art.45 şi următoarele; codul penal italian 1930, art. 110 şi următoarele; codul penal sovietic 1933, art. 17 şi 18; codul penal elveţian 1937, art. 25, etc.4

Codul penal norvegian din 1902 a înlăturat participaţiunea, consacrând sistemul pluralist.

Unele legiuiri definesc doar diferitele categorii de participanţi (sistemul francez); altele disciplinează şi anumite situaţii speciale privind cooperarea mai multor persoane (sistemul italian).

De asemenea, unele coduri prevăd expres că participaţiunea este o circumstanţă agravantă generală; în altele, agravanta este prevăzută numai special la anumite infracţiuni. Codul penal italian din 1930, art.112, consideră participaţiunea ca agravantă generală, din moment ce sunt cinci sau mai mulţi participanţi.5

Dreptul penal feudal din Transilvania a reglementat începând din perioada feudalismului timpuriu, formele de participare la infracţiune, fie aceasta anterioară, concomitentă sau posterioară.

Instigarea sau provocarea este incriminată deja într-un decret al regelui Ladislau (cazuri de instigare sunt relatate în Registrul de la Oradea). Coautoratul este reglementat, de asemenea, de acelasi rege.6

Complicitatea prin ajutorul la înfăptuirea infracţiunii e reglementată, de asemenea, începând cu decretele primilor regi. În Rsgistrul de la Oradea sunt menţionate cazuri de complicitate, iar în perioada feudalismului dezvoltat , statutele municipale săseşti incriminează şi ele complicitatea, dispunând, spre exemplu în materie de furt, că „nu numai cel ce săvărşeşte un furt,ci chiar şi acela cu ajutorul şi căruia s-a săvârşit furtul va fi ţinut de acţiunea de furt”.7

Fisiere in arhiva (1):

  • Coruptia.doc