Cunoasterea Conventiei cu Privire la Drepturile Copilului ca Document Juridic

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Cunoasterea Conventiei cu Privire la Drepturile Copilului ca Document Juridic.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 3 fisiere doc de 59 de pagini (in total).

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Apopei Catalin

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 8 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

Introducere
CAPITOLUL I
1.1.Promovarea şi protecţia drepturilor copilului
1.2. Principiile şi perspectivele protecţiei copilului
CAPITOLUL II
2.1. Politici sociale privind copiii
2.2. Politica publică de protecţie a copilului aflat în dificultate după 1989
CAPITOLUL III
3.1. Reforma în domeniul protecţiei copilului
3.2. Probleme structurale ale politicii statului cu privire la gestionarea situaţiei copilului aflat în dificultate
3.3. Reforma cadrului legislativ
3.4. Acţiuni specifice în cadrul reformei
3.5. Strategia de reformare a sistemului de protecţie a copilului
3.6. Modificări aduse sistemului de protecţie a copilului prin implementarea pachetului legislativ adoptat în anul 2004
CAPITOLUL IV
4.1. Cunoaşterea Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului ca document juridic
4.2. COPILUL – titular al drepturilor
4.2. Principiul apartenenţei şi integrării cumunitare. Asigurarea normalităţii.
4.3. Programele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului în anul 2005
4.4. Serviciile sociale comunitare
Concluzii
Bibliografie

Extras din document

Introducere

Perioada cuprinsa între 1997 şi 2004 a reprezentat timpul reformei radicale în domeniul protecţiei drepturilor copilului în România. Astfel, anul 1997 a marcat descentralizarea serviciilor pentru copii. Într-o societate tradiţional centralizată, în care Guvernul – prin intermediul ministerelor şi al altor organe ale administraţiei centrale, puternic reprezentate în teritoriu – oferea în mod direct cvasitotalitatea serviciilor din domeniul acoperit de Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului1 (şi nu numai) descentralizarea reală, la nivel judeţean, a protecţiei copilului a constituit o provocare majoră. Iexistenţa unor manuale, modele sau “reţete” anterior testate în practică cu privire la o descentralizare de asemenea anvergură a făcut ca această experienţă în sine să se constituie într-un precedent practic care, prin realizările, dar mai ales, prin problemele apărute într-o primă fază, să genereze învăţăminte importante pentru viitorul construcţiei sistemelor de servicii din ţara noastr.

Începută în 1997, descentralizarea serviciilor pentru copii a fost aprofundată în anul 2004, prin adoptarea pachetului legislativ privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, coborând de acestă dată de la nivelul judeţelor la comunitatea locală căreia îi aparţin copilul şi familia sa.

Descentralizarea însă nu a fost singurul element de noutate adus de reforma protecţiei copilului. O problema majoră legată de copiii din România o constituie abandonul acestora de către proprii părinţi. Explicaţia fenomenului nu este facilă şi asupra lui s-a discutat mult şi se va mai discuta. Dincolo de o componentă istorică legată, mai mult sau mai puţin direct, de politica pronatalistă agresivă a statului

1 Ratificată de România prin Legea nr.18/1990, republicată în M.Of. nr.314/2001

totalitar, aplicată pe parcursul câtorva decenii înainte de 1989, cu consecinţe directe asupra modului de percepere a responsabilităţilor individuale şi de familie ale părinţilor cu privire la soarta lor şi a copiilor lor, nu poate fi ignorată componenta economico-socială legată de creşterea accelerată a sărăciei la nivelul unor categorii largi de populaţie în perioada de tranziţiei de după 1989. Dincolo de explicaţii însă, importante sunt realităţile care au fost generate de venirea pe lume a unor copii nedoriţi.Aceste consecinţe, pe lângă abandonul copiilor, s-au manifestat în rate mari (în multe cazuri maxime la nivelul Europei) ale unor indicatori precum mortalitatea şi morbididatea infantilă, mortalitatea maternă, a numărului crescut de copii cu diferite dizabilităţi, a unei lipse cvasigenerale de cultură sexuală legată de contracepţie şi planificare familială. Timp îndelungat, singurul răspuns pe care societatea, respectiv statul a ştiut să îl ofere existenţei copiilor nedoriţi a fost unul de tip cvasiindustrial, prin plasarea pe termen lung sau nedefinit a acestor copii în instituţii rezidenţiale, multe dintre acestea fiind de mari dimensiuni şi plasate departe de conştiinţa publică, izolate de comunitate1.

Tocmai în această direcţie s-au făcut, poate, cei mai importanţi paşi în procesul de reformă a sistemului de protecţie a copilului.Astfel, iniţiate cu resurse relativ modeste şi privite uneori cu scepticism sau chiar cu suspiciune în prima parte a anilor`90, serviciile de protecţie alternative la îngrijirea rezidenţială, dezvoltate de organizaţii neguvernamentale, uneori în parteneriat, la limita legii, cu autorităţile vizionare din anumite judeţe sau localităţi, au devenit, începând cu anul 1997,parte integrantă a sistemului. Astfel de servicii alternative cuprind astăzi, în primul rând reţeaua de asistenţă maternală, casele de tip familial, precum şi o serie de servicii menite să prevină abandonul copiilor de către proprii părinţi, cum ar fi, de exemplu, centrele de zi de diferite tipuri sau multitudinea de servicii de consiliere destinate părinţilor şi copiilor.

1 Al Doilea Raport Periodic – România şi Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului, Editura MarLink, Bucureşti, 2003

CAPITOLUL I

1.1.Promovarea şi protecţia drepturilor copilului

În lucrările consacrate drepturilor copilului se folosesc mai mulţi termeni precum apărarea, protecţia, respectarea, promovarea drepturilor copilului.

Diversitatea terminologică reflectă varietatea situaţiilor în care se poate afla un copil în raport cu drepturile sale, dar mai ales faptul că numai existenţa şi respectarea cadrului juridic nu este suficientă pentru respectarea drepturilor copilului la nivelul exigenţelor societăţii contemporane care solicită:

- dezvoltarea maximală a potenţialului biopsihic al fiecărui copil

- recunoaşterea socială a capacităţilor dobândite de fiecare persoană

- pregătirea copilului,orientarea sa şcolară şi profesională şi apoi integrarea sa socială în raport cu competenţele dobândite, cu aptitudinile şi interesele fiecărei personalităţi.

În esenţă dimensiunea caracteristică drepturilor omului este cea individuală. Drepturile copilului fac parte din drepturile categoriale, referindu-se la individualităţi umane care au nevoie de o protecţie întărită sau o protecţie specială.

În domeniul drepturilor copilului abordarea sociologică, psihologică şi pedagogică este indispensabilă pentru respectarea şi promovarea lor.

Termenul de protecţie sau de apărare a drepturilor copilului se foloseşte mai ales atunci când are loc nerespectarea flagrantă a unora dintre drepturi sau violarea drepturilor.

Cel mai folosit dintre termeni este cel de respectarea drepturilor copilului, care se referă la acţiuni care nu se abat de la legea, angajamentul, contractul respectiv, care asigură acordarea atenţiei cuvenite şi luarea în considerare a fiecăruia dintre drepturile copilului în politicile sociale, în viaţa instituţiilor, în demersurile lucrătorilor sociali.

Fisiere in arhiva (3):

  • Bibliografie.doc
  • Cuprins.doc
  • Lucrare de diploma.doc