Curtea de Justiție

PREFAŢĂ

În procesul integrării europene, deciziile instituţiilor Uniunii trebuie să conducă la realizarea obiectivului prevăzut de preambulul tratatului de la Roma: „ o uniune mai strânsă între popoarele Europei.”

Fiind într-o mare măsură un fenomen juridic, integrarea presupune anumite raporturi între dreptul naţional şi dreptul comunitar, raporturi vegheate de CEJ, care a dobândit misiuni distincte de cele ale majorităţii jurisdicţiilor internaţionale, având o autoritate fără egal.

Aşadar, importanţa CEJ este doar un corolar al rolului dreptului în procesul integrării europene. Nu ar fi fost posibil ca instituţiile să aibă o putere de apreciere suverană, şi trebuia ca în tratate să fie inserate garanţii pentru a proteja interesele statelor sau cetăţenilor afectaţi de anumite decizii. Au fost prevăzute astfel diverse căi de recurs.

Tratatele de la Paris (1951) şi Roma (1957) au prevăzut un număr de inovaţii instituţionale faţă de cele existente până atunci în statele membre. Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel evocată de Robert Schuman în declaraţia sa de la 9 Mai 1950 înfăţişa transferul puterii de decizie unui organ autonom, Înalta Autoritate, ale cărei decizii erau obligatorii pentru state.

Aceste elemente novatoare, alături de posibilitatea Consiliului de Miniştri de a adopta decizii cu majoritate de voturi explică de ce CEJ a primit puteri mai mari decât cele ale altor jurisdicţii internaţionale: pentru a echilibra balanţa decizională şi pentru a evita deciziile luate în funcţie de interesele insituţiilor.

CEJ este o instituţie unică în cadrul celor trei Comunităţi, competentă pentru a cunoaşte recursurile formate. Puterile sale sunt mai apropiate de cele ale jurisdicţiilor naţionale decât de cele ale tribunalelor internaţionale. De exemplu, controlul legalităţii actelor Înaltei Autorităţi pentru a nu fi încălcate condiţiile de fond şi de formă se înrudeşte mult cu recursul pentru exces de putere prevăzut de dreptul administrativ francez, iar recursul pentru contestarea îndeplinirii obligaţiilor de către state nu are echivalent în scena internaţională.

I. GENERALITĂŢI PRIVIND CURTEA DE JUSTIŢIE

I. 1. Noţiunea, evoluţia istorică, şi natura juridică a curţii de justiţie

Constituirea, organizarea şi funcţionarea Curţii de Justiţie sunt prevăzute în tratatele institutive, atât în Tratatul de la Paris (1951), cât şi în Tratatele de la Roma (1957), precum şi în cele două Protocoale cu privire la Statutul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE), care le completează. Convenţia cu privire la unele instituţii comune ale Comunităţilor Europene , prin care CJCE reprezintă o instituţie unică, comună celor trei comunităţi distincte (CECO, CEE şi CEEA) a realizat o armonizare între textele celor trei tratate. De asemenea, Regulamentul de procedură elaborat de Curte şi aprobat de Consiliul de Miniştri a preluat şi detaliat unele prevederi din cele două Protocoale amintite.

Pe măsura progresului construcţiei comunitare europene şi a aderărilor succesive, numărul acţiunilor a crescut şi a apărut necesitatea, pe de o parte, de a descongestiona activitatea Curţii, şi pe de altă parte, de a instaura un al doilea grad de jurisdicţie.

Modificând Tratatele de la Paris şi Roma, Actul Unic European (AUE) a autorizat Curtea să solicite Consiliului crearea, alături de ea, a unei jurisdicţii de primă instanţă. Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene a fost creat la solicitarea Curţii prin decizia Consiliului din 24 octombrie 1988 Tribunalul de Primă Instanţă a completat în acest fel cadrul jurisdicţional comunitar, CJCE fiind, de la această dată, compusă din două jurisdicţii independente: Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă.

În Tratatul instituind Comunitatea Europeană au fost consacrate 25 de articole în cadrul Secţiunii a IV-a din Capitolul I (Dispoziţii instituţionale) al Titlului I din Partea a V-a a Tratatului. De asemenea, unele modificări şi completări au fost aduse prin Tratatul de la Nisa din februarie 2001, precum şi prin Protocolul anexă la acesta, cuprinzând Statutul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Între timp, datorită creşterii volumului de muncă al Tribunalului de Primă Instanţă şi în conformitate cu Declaraţia nr. 16 referitoare la articolul 225 din Tratatul CE anexată la Actul Final al Conferinţei care a pregătit Tratatul de la Nisa, a fost nevoie de crearea unei noi camere jurisdicţionale competente pentru a lua hotărâri în primă instanţă în litigiile dintre Comunitate şi agenţii ei.