Dacia Romană

Înca din cele mai vechi timpuri , odată cu apariţia primelor forme de organizare politică, socială şi militară , societatea umană a resimţit acut nevoia existenţei unor reguli generale după care să se ghideze , reguli care in timp au căpatat valoare juridică , fiind temeiul pe care s-a fondat ulterior statul de drept . Relaţia dintre stat şi drept a fost permanent una de reciprocitate , statul asigurînd ezistenţa dreptului şi a normelor juridice, iar Legea – buna funcţionare a statului, făra de care s-ar produce deyintegrarea organizării social-politice (dezintegrarea societaţii). Această relaţie de reciprocitate a făcut necesară analizarea diferitelor etape şi probleme din evoluţia statului în paralel cu organizarea şi dezvoltarea cadrului juridic aş societăţii romîneşti.

Evoluţia statului dac de la Burebista pîna la Decebal a decur în urmatorul fel:

În spaţiul carpato-danubiano-ponic, istoria statului începe în perioada clasică de dezvoltare a civilizaţiei fierului la geto-daci, civilizaţia de tip La Tene.

Cine erau insa geto-dacii şi ce ştim despre ei ? Geto- dacii reprezintă denumirea sub care sunt cunoscute triburile tracice din spaţiul carato-dunărean. Herodot şi alţi autori greci vorbit cu precădere de „geţi” , în vreme ce istoricii romani de mai tîrziu foloseau denumirea de „daci” .

Despre aceştia , Trogus Pompeius ne informa : „Şi dacii sunt o mlădiţa a geţilor”, în vreme ce geograful Strabon(sec.l .a Chr.) afirma că geţii erau locuitorii dinspre „Pont şi spre răsărit” , în vreme ce dacii „locuiesc în partea opusă” , adică spre vest . Tot el sublinia şi faptul că „dacii aveau limbă ca şi geţii”. Cel mai probabil , geţii şi dacii au fost iniţial două mari triburi trace, numele lor extinzîndu-se generic asupra tuturor triburilor înrudite din zona nord-dunăreană. De aceea , istoriografia contemporană îi desemnează pe strămoşii noştrii sub numele genric de geto-daci.

Despre organizarea societaţii geto-dace, cele mai multe informaţii ne parvin de la autorii antici, aceste informaţii fiind susţinute de descoperirile arheologice din vechile cetăţi (dave) dacice.

Dacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman sub conducerea lui Traian în 106 şi a durat până în 271, deci un total de 165 de ani.

Cum Dacia nu fusese cucerită complet, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor liberi cu scopul de a hărţui legiunile romane din această zonă. De asemenea, au existat şi multe revolte împotriva stăpânirii romane în interiorul provinciei, astfel că ocupaţia romană nu a fost deloc uşoară. În aproximativ 100 din cei 165 de ani au existat conflicte armate.

Înfruntarea militară dintre daci şi romani, datînd din secolul l î.e.n. a dat expresie, pe de o parte , tendinţei expansioniste a Romei , iar pe de altă parte, hotarîrii neclintite a dacilor de a-şi apăra independenţa.

Ea a atins punctul culminant în perioada 85 – 106 şi s-a desfaşurat în două etape: 85 – 89 şi 101 – 106. Prin tratatul încheiat între Domiţian şi Decebal (reprezentat de către fratele său Dieges) în anul 89 , Dacia a devenit un stat clientelar, permiţînd romanilor să-şi stabilească garnizoana în stînga Dunării şi să treacă prin teritoriul ţarii cu trupe împotriva cvazilor şi marcomanilor , în schimbul unor subsidii băneşti şi a ajutoarelor în meşteri constructori şi instructori militari.

Împaratul Traian , socotind că acest tratat este umilitor pentru roma , l-a încălcat , iar prin campaniile militare din 101 – 102 si 105 – 106 , în urma unor lupte crîncene , a supus statul dac şi l-a transformat în provincie romană.

Cu toate că romanii au cucerit cea mai mare parte a teritoriului locuit de daci , numai o parte a acestuia a fost inclusa in provincia Dacia, Muntenia şi partea de sud a Moldovei, precum şi partea din Transilvania cuprinsă intre Olt si Carpaţi au fost integrate provinciei Moesia Inferior .

Această stare de lucruri prezintă o semnificaţie deosebită , căci ea vine să explice romanizarea populaţiei din afara provinciei Dacia. Istoricii care nu au luat în considerare prezenţa masiva a romanilor în teritoriile din întreaga parte sudică a Carpatilor , precum şi din estul lor , nu au putut da explicatia corespunzătoare etnogenezei romaînilor.

Provincia romană Dacia, după Ptolemeu sau Constantin Giurescu, îşi avea hotare: spre apus Tisa, spre nord munţii Carpaţi, în sud Dunărea, iar spre răsărit râul Hierosos. Crişana, Muntenia, Maramureş, Bucovina, Basarabia şi Moldova erau locuite dedacii liberi. La graniţele Daciei a fost linişte cât timp a trăit împăratul Traian. După moartea sa (11 august 117) încep năvăliri ale migratorilor şi ale dacilor liberi din nord.

Provincia Dacia , aşa cum a fost organizată de către împăratul Traian , îşi avea graniţa de apus de la confluenţa tisei cu Dunărea , pînă la confluienţa Mureşului cu Tisa. Spre nord, graniţa urma linia Mureşului în amonte pînă la Deva , de unde urca , prin Munţii Apuseni , pînă lînga Zalău , urmînd apoi o linie paralelă cu Someşul pînă la pasul Oituz. Spre est şi sud-est , hotarul continua pe versantul transilvănean al Carpaţişor meridionali, apoi cobora pe valea Oltului pînă la Dunăre. La sud provincia era delimitata de apele Dunării, de la confluenţa cu Oltul pînă la confluenţa cu Tisa.