Declarația Drepturilor Omului

CAPITOLUL I

1. Scurt istoric

Protecţia internaţională a drepturilor omului este o instituţie juridică nouă a dreptului internaţional public, cu o vechime de numai jumătate de secol. În dreptul intern, protecţia drepturilor omului are, în unele state, o existenţă de mai multe secole. În schimb, în planul dreptului internaţional norme juridice privind protecţia drepturilor omului apar abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Violările grave, masive şi sistematice ale drepturilor omului, comise de unele state la nivel intern, înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial, au de terminat o poziţie comună a statelor în cadrul societăţii internaţionale, în sensul că protecţia internaţională a drepturilor omului nu mai poate fi lăsată exclusiv în competenţă, cu caracter discreţionar, a statelor, ci se supune şi o cooperare internaţională în materie.

Momentul naşterii protecţiei internaţionale a drepturilor omului este reprezentat de adaptarea, la 10 decembrie 1948, la Paris, de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, printr-o rezoluţie, a Declaraţiei universale a drepturilor omului. Este primul text internaţional cu caracter general şi vocaţie universală în materia drepturilor omului.

În prezent, protecţia internaţională a drepturilor omului este o instituţie juridică evoluată, dispunând de o largă paletă de surse, instituţii şi proceduri internaţionale de consacrare şi garantare a drepturilor omului.

2. Dreptul la viaţă

Dreptul la viaţă este un drept suprem al fiinţei umane, a cărui respectare este însăşi condiţia exercitării celorlalte drepturi, „valoarea supremă pe scara drepturilor omului pe plan internaţional”.

1. OBLIGAŢIILE STATELOR PRIVIND RESPECTAREA DREPTULUI LA VIAŢĂ

Conform art. 2 alin. (1) al Convenţiei, dreptul la viaţă este protejat prin lege. Jurisprudenţa Curţii în această privinţă a evidenţiat că statele au atât obligaţii negative, cât şi obligaţii pozitive: nu trebuie doar să se abţină de la a provoca moartea „în mod intenţionat”, dar trebuie să ia şi măsurile necesare pentru protecţia vieţii.

Potrivit interpretărilor Curţii, art.2 poate implica, împrejurări bine determinate, obligaţia statelor de a lua măsuri operaţionale preventive pentru protejarea unui indivit a cărui viaţă este pusă în pericol de actele criminale ale altui individ. De asemenea statele trebuie să intervină activ pentru garantarea dreptului la viaţă, de exemplu în materia luptei contra terorismului statul trebuie, pe de o parte, să-i sancţioneze pe cei vinovaţi şi, pe de altă parte, să ia măsurile preventive corespunzătoare situaţiei generale.

De asemenea statele au în virtutea art.1 şi 2. din Convenţie, obligaţia de ordin procedural de a organiza anchete efective împotriva celor care au adus atingere vieţii persoanei1 şi de a institui un sistem judiciar eficient care să permită stabilirea răspunderii şi angajarea urmăririi penale împotriva vinovaţilor.

2. FRONTIERELE DREPTULUI LA VIAŢĂ

O altă problemă importantă pentru doctrină, dar şi pentru autorităţile de la Strasbourg a fost determinarea frontierelor dreptului la viaţă. Când începe şi când se sfârşeşte dreptul la viaţă? Există un drept de a muri?

În privinţa primei frontiere a dreptului la viaţă, întrebarea care rămâne valabilă este: viaţa fiinţei umane începe de la naştere sau de la concepţie? Taxele juridice interne şi internaţionale nu conţin nici o reglementare a acestei probleme, iar acest lucru poate avea consecinţe deosebit de grave, de exemplu, în cazul manipulărilor genetice, al experimentelor pe embrionul uman sau al fertilzării artificiale2.

1 Fimucanec/RU(2003)

2 Decizia Comisiei din 13 dec 1971; Decizia din 10 Oct. 1986 » R.F.G.

În contextul spectaculoaselor progrese ale ştiinţei medicale, începe să devină o necesitate prevederea unui statut juridic al embrionuui uman, statut care să permită protecţia eficientă a acestuia. Consiliul Europei s-a angajat deja pe această cale: o recomandare referitoare la ingineria genetică precizează că dreptul la viaţă şi la demnitate umană (art. 2 şi 3 C.E.D.O.) implică dreptul de a moşteni caracteristicile genetice fără a suferi vreo manipulare genetică. S-a cerut astfel Comitetului miniştrilor să prevadă expres recunoaşterea prin convenţia europeană a unui drept la un patrimoniu genetic ce nu a suferit nici o manipulare. De asemenea, începe să se contureze, un drept al bioticii care nu devine una din cele mai importante diviziuni a dreptului internaţional şi european al drepturilor omului.

Cu privire la dreptul la viaţă al copilului nenăscut, într-o primă etapă jurisprudenţială, comisia Europeană şi a Omului a părut să dea şi fătului o „anumită personalitate” independentă de cea a mamei, estimând că limitările întreruperilor voluntare de sarcină nu pot fi considerate o violare a art. 8 care garantează respectul vieţii privat şi familiale. În mod regretabil, judecătorii europeni nu s-au pronunţat şi asupra dreptului la viaţă al copilului conceput, ceea ce a creat incertitudini asupra acestor probleme, cu cât mai mult cu cât unele instanţe naţionale au adoptat o poziţie fermă în această privinţă3.

Cât priveşte „ultima frontieră” a dreptului la viaţă sau „dreptul de a muri” problema rămâne una controversată. Legislaţiile europene abordează în mod diferit problema eutanasiei, deşi toate sunt părţi ale C.E.D.O.. În Franţa, de exemplu, legislaţia ignoră eutanasia şi este de principiu că exprimarea consimţământului victimei nu constituie o justificare a acesteia. Doar legislaţia olandeză permite eutanasia, din anul 2001.

3. RESTRÂNGERILE ADUSE DREPTULUI LA VIAŢĂ.

a. PEDEAPSA CU MOARTEA

Articolul 2. prevede 4 ipoteze enumerate limitativ în care statul poate aduce atingere dreptului la viaţă. Alin. (1) prevede posibilitatea execuţiei unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care fapta săvârşită este pedepsită astfel de lege. Cu toate acestea, abolirea de facto a acestei pedepse este consacrată prin ratificarea cvasiunanimă Protocolului nr. 6, care interzice pedeapsa cu moartea în timp de pace şi prin Protocolul nr.13, semnat la Vilnius în 2002 şi intrat în vigoare la 1 iulie 2003 care prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe.

Orientarea spre abolirea pedepsei cu moartea transpare în toate actele consiliului europei. Acolo unde pedepsa cu moartea mai este prevăzută de lege, ea trebuie rezervată celor mai grave crime şi pronunţarea ei trebuie făcută cu respectarea garanţiilor unui proces echitabil.4

b. RESTRÂNGERILE DREPTULUI LA VIAŢĂ PREVĂZUTE DE ART.2, ALIN (2)

Paragraful 2 al art.2 prevede celelalte 3 ipoteze, în care moartea nu este considerată ca fiind provocată cu încălcare acestui articol şi anume atunci când rezultă din:

• recursul la forţă considerat ca absolut necesar, pentru a asigura apărarea persoanei împotriva violenţei ilegale;

• recursul la forţă absolut necesar pentru efectuarea unei arestări legale sau pentru a împiedica evadarea unei persoane deţinute;

• recursul la forţă absolut necesar pentru a reptima, în conformitate cu legea, o revoltă sau o insurecţie.

Prima excepţie de la regula respectării absolute a dreptului la viaţă este o aplicare a principiului legitimei apărări.

Necesitatea efectuării unei arestări regulamentare sau de a împiedica evadarea unei persoane deţinute în mod regulamentar poate justifica şi ea atingerea adusă vieţii, atât timp cât recursul la forţă este absolut necesar.

3 G. Guillanme

4 D.J. Harries.

Această restricţie a făcut obiectul unei atenţii deosebite din partea instanţelor de la Strasbourg, iar doctrina a încercat mereu să-i limiteze câmpul de aplicare. S-a precizat, astfel, că utilizarea armelor pentru a opera o arestare nu trebuie niciodată să rezulte din intenţia de a ucide, iar moartea nu trebuie să fie decât consecinţa involuntară a acestei utilizări.

Aceste excepţii de la un principiu atât de important ca dreptul la viaţă, sunt de cea mai strictă interpretare. Textul arată că recursul la forţă trebuie să fie absolut necesar, aceasta nu înseamnă că toate celelalte mijloace disponibile trebuie să fi fost epuizate.

Ulrima excepţie prevăzută de art.2 alin (2) vizează reprimare legală a unei revolte sau resurecţii.

c. Restrângerile dreptului la viaţă conform art.15 p2.

Prin art. 15 p.2, C.E.D.O. autorizează decesul rezultat din „acte licite de război”. Această excepţie face parte dintr-un sistem care permite statelor ca în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă existenţa noţiunii, să se îndepărteze şi chiar să înlăture textul convenţiei şi să ia măsuri derogatorii. Această dispoziţie face implicit trimitere la regulile dreptului umanitar, aşa cum este definit în convenţia de la Haga din 1899 şi mai ales în cele 4 Convenţii de la Geneva din august 1949.