Declarațiile Învinuitului sau Ale Inculpatului

Noţiune şi importanţă

Odată cu sesizarea organelor judiciare în privinţa săvârşirii unei infracţiuni, acestea procedează la efectuarea cercetărilor necesare descoperirii şi tragerii la răspundere penală a infractorului. Persoana bănuită a fi comis fapta penală este numită “făptuitor” înainte de declanşarea urmăririi penale, iar după acest moment, ea dobândeşte calitatea de “învinuit” .

Actele procesuale prin care este declanşată acţiunea penală sunt: ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul şi declaraţia orală a procurorului. Prin îndeplinirea acestora, învinuitul dobândeşte calitatea de inculpat.

Legiuitorul a hotărât în articolul 63 alin. (1) al Codului de procedură penală faptul că poate fi probă “orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”. Printre mijloacele de probă enumerate limitativ în art. 64 C.proc. pen. sunt enunţate şi declaraţiile învinuitului, inculpatului.

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului pot fi judiciare şi extrajudiciare .

Declaraţia extrajudiciară este cea făcută în afara procesului penal, caz în care conţinutul ei ajunge la cunoştinţa organului judiciar prin alte mijloace de probă (o scrisoare în care este cuprinsă recunoaşterea faptei, declaraţia unui martor căruia învinuitul sau inculpatul i s-a confesat). Doar declaraţiile judiciare ale învinuitului sau ale inculpatului facute în cursul procesului deţin caracter de mijloc de probă ca declaraţie. Acestea trebuie obţinute prin procedeele prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, declaraţia este judiciară atunci când este făcută în cadrul procesului penal, în faţa organelor judiciare, cu respectarea procedurii legale.

Potrivit rolului activ al organelor de urmărire penală şi al instanţelor de judecată , acestea au obligaţia să strângă probele necesare aflării adevărului, probe care pot fi atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau a inculpatului, acesta trebuind să fie ascultat în legătură cu învinuirea ce i se aduce.

De multe ori invinuitul sau inculpatul nu are interesul să dezvăluie adevărul, dar declaraţiile lui cuprind aspecte a căror importanţă este incontestabilă în soluţionarea procesului. În acelaşi timp declaraţiile celui în cauză, reprezintă primul element prin care acesta îşi exercită personal dreptul la apărare, consacrat în art. 4 din Constituţia României, precum şi în art. 6 C.proc.pen.

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului constituie un drept al acestuia şi nu o obligaţie (nemo tenetur edere contra se) . Altfel spus, indiferent de natura şi gravitatea unei fapte nici o persoană ce are calitatea de învinuit sau inculpat nu poate fi obligată să facă vreo declaraţie cu privire la acea infracţiune.

Învinuitul sau inculpatul prin declaraţiile pe care le dă, poate pune la dispoziţia organelor judiciare informaţiile necesare pentru aflarea adevărului, exercitându-şi totodată, dreptul la apărare. Potrivit art. 70 alin. (2) C.proc.pen. învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. De asemenea, organele judiciare au obligaţia legală ca, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului, inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales . Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.

Potrivit reglementării actuale declaraţiile învinuitului sau inculpatului pot fi obţinute prin intermediul a trei procedee probatorii: prezentarea unei declaraţii scrise personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, ascultarea sa de către organele judiciare şi confruntarea cu alte persoane. Dintre acestea, rolul cel mai important îl are ascultarea, folosirea celorlalte două procedee fiind condiţionată de ascultare. Astfel, declaraţia scrisă personal de învinuit se ia doar în faza de urmărire penală înainte de a se trece la ascultare, dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, iar confruntarea poate avea loc dacă învinuitul sau inculpatul a fost deja ascultat şi între declaraţiile sale şi cele date de alte persoane ascultate în cauză există contradicţii.

Codul de procedură penală instituie obligaţia pentru organele judiciare de a-l asculta pe învinuit sau inculpat în ambele faze ale procesului penal.

Astfel, în prima fază a procesului penal – faza de urmărire penală - învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale [art. 70 alin. (3) C.proc.pen.] şi la sfârşitul acesteia, iar inculpatul cu prilejul luării măsurii preventive. Acesta din urmă, mai poate fi ascultat cu prilejul luării măsurii arestării, în cazul continuării cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale precum şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.

În faza de judecată, inculpatul este ascultat ori de câte ori este necesar acest lucru (art. 323 – 325).

Trebuie menţionat că există situaţii, în timpul urmăririi penale, în care inculpatul nu poate fi ascultat când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară [art. 237 alin. 4 C.proc.pen.]. De asemenea, în faza de judecată, inculpatul nu poate fi ascultat nici în cazul în care nu se prezintă la proces, deşi a fost legal citat (art. 291 C.proc.pen).