Descentralizarea Administrativă în România

Introducere

În cadrul prezentului proiect se dezbate tema <<Descentralizarea administrativă în România>> și se prezintă stadiul actual al procesului de organizare a administrației publice, sub semnul principiului descentralizării din România.

În spaţiul european actual, problematica descentralizării administrative şi autonomia locală au devenit una din preocupările majore ale societăţii. Interesul sporit acordat acestora se leagă strâns, atât de menţinerea păcii sociale şi a stabilităţii politice în prezent, cât şi de perspectiva unei organizări a continentului nostru într-un posibil cadru instituţional unic, al Statelor Unite ale Europei în viitor.

Mi-am propus să prezint generalităţile privind conceptul de descentralizare a administraţiei publice ca, apoi, să aduc în prim plan evoluţia şi stadiul actual al descentralizarii în România. Este de menționat că articolul 120 din Constituţia României prevede faptul că administraţia publică locală se întemeiază pe principiul descentralizării, al autonomiei locale şi al deconcentrării serviciilor publice, autorităţile prin care se realizează acestea fiind specificate în articolul 121. Am continuat prin a aduce în prim plan câteva informații despre ”tutela administrativă” în România și am încheiat prin a evidenția implicațiile legislative ale reformei administrativ-teritoriale, dar nu înainte de a face câteva referiri la rolul Ministerului Administrației și Internelor în procesul de descentralizare.

Într-o descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii mai bune interesele locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai eficient de către autorităţile locale într-un regim în care acestea nu au obligaţia să se conformeze ordinelor şi instrucţiunilor de la centru. Măsurile şi deciziile pot fi luate mai operativ de către autorităţile locale iar resursele materiale şi financiare şi chiar forţa de muncă pot fi folosite cu mai mare eficienţă, deoarece în felul acesta ele pot răspunde unor nevoi prioritare pe care autorităţile locale le cunosc mai bine decât autorităţile centrale.

În contextul reformei administrației publice, regândirea structurii administrativ-teritoriale a României este adusă din ce în ce mai mult în discuție, în special atunci când se pune problema unui proces eficient de descentralizare financiară și a serviciilor publice. Actuala împărțire a teritoriului în 42 de județe nu răspunde criteriilor de eficiență necesare și nu încurajează existența unui raport de nesubordonare între autoritățile centrale și locale, așa cum prevede legea. Totodată, aceasta nu constituie un suport adecvat pentru dezvoltarea economică locală. Un argument pentru această ultimă afirmație îl constituie faptul că Uniunea Europeană a simțit nevoia construcției unor unități administrativ-teritoriale mai mari, regiunile de dezvoltare, care să aibă responsabilitatea gestionării fondurilor de pre-aderare alocate cu scopul dezvoltării economice și sociale.

În domeniul politicii de dezvoltare regionalã s-au înregistrat o serie de eșecuri, nefiind atinse obiectivele de reducere a dezechilibrelor în dezvoltare, de stimulare a dezvoltării economice, de încurajare a spiritului regional. Cauzele acestor eșecuri rezultă pe de o parte dinn lipsa lor de putere, dar și din modul în care cele 8 regiuni au fost conturate, fără o documentare temeinică, rezultatul fiind grupări de județe fără interese comune.

Pornind de la aceste puncte critice, diferiți actori naționali și internaționali consideră oportună existența unei dezbateri cu privire la reforma administrativ teritorială a României. O decizie în sensul înființării regiunilor necesită, fără îndoială adoptarea conjugată a unui complex de măsuri, pornind de la revizuirea legislației existente și chiar a Constituției până la organizarea unei campanii adecvate de informare a opiniei publice cu privire la motivațiile acestei decizii, dar și la implicațiile pe care le presupune implementarea ei. Este vorba despre un proces care implică o multitudine de actori și care nu se poate realiza decât după parcurgerea mai multor etape.

Esențial însă este contextul politic în care are loc dezbaterea și modul în care autoritățile publice centrale își fundamentează decizia finală. Este ceea ce își propune și materialul de față, insistând asupra posibilelor criterii de delimitare teritorialã și asupra aspectelor de descentralizare financiară și a serviciilor. Rezultatul trebuie să fie comunități locale puternice și autonome care, pe lângă exercitarea atribuțiilor ce le revin, să aibă instrumentele și capacitatea necesare de a încuraja dezvoltarea locală sub toate aspectele sale.

CAPITOLUL 1

Stadiul actual al procesului de Descentralizare a administrației publice

1.1.Istoricul descentralizării, delimitări conceptuale

Doctrina franceză contemporană defineşte descentralizarea ca un raport de autonomie între persoanele publice. A descentraliza înseamnă a acorda autonomie administrativă organelor locale.

Ideea de autonomie locală legată de administraţia publică din ţara noastră, a apărut pentru prima dată în Regulamentele Organice, cu referire doar la oraşe şi prevedea că aleşii în sfatul oraşului (deci în consiliul oraşului ) puteau fi doar ceţăţeni ai oraşului respectiv şi aveau proprietăţi imobiliare cotate la o anumită valoare minimă. Sfatul avea ca atribuţii principale administrarea şi gospodărirea oraşului în multe domenii şi sectoare de activitate. Regulamentul de funcţionare al oraşului cuprindea dispoziţii cu privire la:

Votarea bugetului;

Încheierea de contracte;

Pavarea şi iluminatul stradal;

Politica de urbanism şi estetica oraşului.

Regulamentele Organice au lăsat satele în situaţia lor anterioară, fiind conduse de comisii cu funcţii anuale. Administraţia modernă în România se instituie prin lege sub domnia lui Al. I. Cuza, unde unităţi teritorial-administrative cu personalitate juridică şi atribuţii patrimoniale şi de putere publică erau judeţul şi comuna. Organizările administrative ulterioare, instituite pe baza Constituţiilor şi a legilor ordinare, au consacrat soluţii pentru realizarea administraţiei de stat pe plan local, neştiind dacă să se opteze pentru descentralizare, autonomie sau centralizare.

După 1989, odată cu Constituţia adoptată în anul 1991 şi pe urmă cu cea din anul 2003, s-au produs modificări importante în reglementarea funcţionării organelor locale, cu subordonare orizontală faţă de prefect şi verticală faţă de ministru. Constituţia cuprinde două principii ale administraţiei publice din unităţile administrativ- teritoriale, și anume:

autonomia locală și descentralizarea serviciilor publice.