Desfacerea Căsătoriei în Contradictoriu

Introducere

Desfacerea căsătoriei este singura modalitate de disoluţie a căsătoriei valabil încheiate. Divorţul, pronunţat fie la iniţiativa unuia dintre soţi, fie pe temeiul consimţământului ambilor soţi, stinge, la data rămânerii irevocabile a hotărârii instanţei, principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile dintre soţi.

Lucrarea de faţă are scopul de a prezenta noţiuni referitoare la desfacerea căsătoriei în contradictoriu, mai exact la divorţul pronunţat la iniţiativa unuia dintre soţi.

În primul capitol, intitulat „Consideraţii generale”, vom discuta despre noţiunea de „desfacere a căsătoriei”, precum şi despre sisteme privind divorţul şi sisteme privind motivele de divorţ.

Pentru ca instanţa judecătorească să poată desface căsătoria la iniţiativa unuia dintre soţi, trebuie sa fie îndeplinite mai multe condiţii cumulative. Astfel, trebuie să existe anumite motive temeinice care să fi vătămat grav relaţiile dintre soţi, iar continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă. Aceste condiţii sunt prezentate pe larg în cel de-al doilea capitol al lucrării.

Desfacerea căsătoriei produce efecte care se răsfrâng asupra întregului complex de relaţii de natură personală şi de natură patrimonială generate prin încheierea căsătoriei, atât între soţi, cât şi între aceştia, pe de o parte, şi copiii lor, pe de altă parte. Capitolul III are rolul de a preciza efectele divorţului asupra relaţiilor personale şi a relaţiilor patrimoniale dintre foştii soţi.

Ultimul capitol, intitulat „Practică judiciară”, vizează aplicarea în practică a cunoştinţelor teoretice pe care le-am prezentat în capitolele anterioare.

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

1. Noţiunea de „desfacere a căsătoriei”

Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească de separare definitivă a soţilor,

pronunţată în condiţiile legii.

Divorţul are o importanţă socială deosebită, întrucât astfel soţii pun capăt uniunii lor.

În dreptul roman divorţul era curent; simpla manifestare de voinţă a unuia dintre soţi era suficientă pentru realizarea sa; exista însă şi divorţul prin consimţământ mutual. Voinţa soţului putea fi manifestată şi tacit, divorţul putând să rezulte şi dintr-o nouă căsătorie a unuia dintre soţi.

În teritoriile româneşti divorţul a fost întotdeauna admis. Potrivit reglementării vechi, în Transilvania se admitea, pe lângă divorţ, şi separaţiunea de corp, sub titulatura „separaţie de pat şi masă”.

În dreptul comparat, majoritatea legislaţiilor admit divorţul, cu excepţia unor ţări catolice, cum ar fi: Italia, Spania, Portugalia sau unele state din America de Sud.

2. Sisteme (concepţii) privind divorţul

Cu privire la divorţ, există următoarele sisteme (concepţii) :

a) Sistemul divorţului remediu – conform căruia divorţul intervine în cazul imposibilităţii continuării căsătoriei, indiferent dacă această situaţie este imputabilă sau nu vreunuia dintre soţi. Divorţul apare astfel ca un remediu al unei situaţii care nu mai poate continua;

b) Sistemul divorţului sancţiune – potrivit căruia divorţul reprezintă o sancţiune pentru culpă în destrămarea relaţiilor de familie. El se pronunţă la cererea soţului culpabil, cu posibilitatea reţinerii culpei ambilor soţi;

c) Sistemul mixt al divorţului remediu-sancţiune – care îmbină elemente ale celor două sisteme. Acest sistem a fost împărtăşit de către legiuitorul român.