Dezmembrămintele Dreptului de Proprietate

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

SECŢIUNEA I

ELEMENTE DE ORDIN ISTORIC

Societăţile omeneşti nu au fost şi nu sunt niciodată strict asemănătoare, dar această constatare simplă nu permite analiza legilor şi mecanismelor economice şi sociale care se exprimă ca realitate şi conţinut în norme juridice şi care definesc structura societăţii la un moment dat.

În analiza mecanismelor de funcţionare a acestora, proprietatea reprezintă noţiunea de esenţă, care particularizează sistemul economic şi social al unei societăţi, iar definirea acesteia a constituit obiect de analiză ce prezintă o diversitate doctrinară în privinţa conţinutului şi esenţei ei .

Pe măsura dezvoltării societăţii se îmbogăţeşte obiectul proprietăţii, diversificându-se şi structura economică a relaţiilor de proprietate. Aceasta transpusă suprastructural, în planul dreptului, defineşte dreptul de proprietate în plan juridic, ca raport juridic, adică drept subiectiv şi obligaţie corelativă a acestui drept.

Din punct de vedere juridic, dreptul de proprietate reprezintă un complex de atribute juridiceşte ocrotite, în virtutea cărora, titularul dreptului îşi poate satisface interesele sale legate de aproprierea unui lucru, interese care sunt determinate şi condiţionate de existenţa relaţiilor economice de proprietate, corespunzătoare unei societăţi la un moment dat .

Încă din dreptul roman, atributele dreptului de proprietate erau următoarele: jus utendi, jus fruendi, jus abutendi. Jus utendi era dreptul de a folosi lucrurile potrivit naturii sau destinaţiei acestora, jus fruendi însemna dreptul de a culege fructele şi veniturile iar jus abutendi însemna a consuma, a înstrăina, a desfiinţa, a distruge, a întrebuinţa în mod definitiv.

Romanii cunoşteau şi alte drepturi reale, în afară de dreptul de proprietate, iar acestea erau denumite drepturi asupra lucrului altuia (iura in re aliena). În dreptul roman, cu excepţia dreptului de proprietate, toate celelalte drepturi reale purtau asupra lucrului altuia şi aceste drepturi reale coexistau cu dreptul de proprietate asupra aceluiaşi lucru . Drepturile reale asupra lucrului altuia erau: servituţile, superficia, dreptul născut din emfiteoză, dreptul născut din conductio agri vectigalis, ipoteca şi pignus (gajul).

Ponderea drepturilor reale principale s-a redus însă treptat, pe măsura edificării societăţii socialiste, a extinderii şi dezvoltării relaţiilor socialiste de producţie. Odată cu naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, a pădurilor, a caselor de raport etc., precum şi cu extinderea procesului de cooperativizare a agriculturii, s-au atins drepturile reale ce au grevat bunurile, proprietate particulară, care prin efectul naţionalizărilor sau al cooperativizării, au devenit proprietate socialistă, liberându-se de sarcinile anterior constituite. Astfel, s-a redus tot mai mult baza materială a constituirii dreptului de uzufruct, limitându-se aproape exclusiv la casele de locuit, proprietate personală şi la gospodăriile individuale de ţărani, căci altfel, prin constituirea unor astfel de drepturi reale, s-ar putea, pe cale ocolită, să se eludeze finalitatea urmărită prin acele dispoziţii legale.

Dreptul de uzufruct se putea constitui asupra oricărui bun neconsumptibil – mobil sau imobil – cu excepţia terenurilor. El se putea constitui şi asupra unei construcţii, însă, în acest caz, dreptul de proprietate asupra terenului pe care se afla construcţia trecea la stat. Aceasta deoarece dreptul de uzufruct întinzându-se şi asupra terenului pe care se afla construcţia, constituia totodată şi o dezmembrare a dreptului de proprietate asupra terenului.

Or, potrivit art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58 din 1974 era interzisă înstrăinarea terenului proprietate individuală prin acte juridice, fie că era vorba de o înstrăinare totală sau parţială, prin dezmembrarea dreptului de proprietate. În această ipoteză, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţia cuprinsă în art. 30 alin. 2 din Legea 58 din 1974, terenul pe care se afla construcţia trecea în proprietatea statului, cu plata unei despăgubiri, iar uzufructuarul construcţiei primea din partea statului în folosinţă terenul necesar, în limitele şi în condiţiile prevăzute în art. 30 alin. 3 din aceeaşi lege, pe durata existenţei construcţiei .

În prezent, conform prevederilor art. 41 alin. 2 din Constituţie: „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular” .

Bunurile din domeniul public fiind inalienabile, iar asupra lor existând dreptul de proprietate publică, dezmembrămintele nu sunt posibile ţinând seama de prevederile art. 135 pct. 4 şi 5 din Constituţie. Dar statul, unităţile administrativ-teritoriale, diferitele persoane juridice prin care sunt administrate bunurile din domeniul privat, ca şi regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat pot să dobândească dezmembrăminte ale dreptului de proprietate .

SECŢIUNEA A II-A

CONŢINUTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE

ŞI DEZMEMBRĂMINTELE ACESTUIA. NOŢIUNI GENERALE

Conţinutul dreptului de proprietate este dat în principal de cele trei atribute ale sale: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Alte drepturi reale principale fiinţează ca urmare a separării atributelor componente ale dreptului de proprietate, adică prin dezmembrămintele dreptului de proprietate şi constituirea unui nou drept, opozabil tuturor, inclusiv proprietarului.

Astfel, dezmembrămintele, ca drepturi reale asupra lucrului altuia, limitează caracterul exclusiv al dreptului de proprietate.

Concomitent asupra aceluiaşi lucru îşi exercită limitat prerogativele, titularul dreptului de proprietate, precum şi titularul dezmembrământului dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate este dreptul cel mai complet asupra unui lucru, iar cele trei atribute ale sale au caracter absolut, în sensul că ele există în raporturile proprietarului cu terţii şi un caracter exclusiv, în sensul că numai proprietarul le poate exercita în deplinătatea lor.

Astfel, se poate spune că, dintre drepturile reale, dreptul de proprietate este cel mai important, deoarece conferă titularului toate cele trei atribute, celelalte drepturi reale neconferind titularului lor decât unele dintre cele trei atribute.

Aceasta se realizează în situaţia în care atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de titulari diferiţi, astfel că se ajunge la dezmembrarea dreptului de proprietate, în sensul că atributul dispoziţiei revine întotdeauna la proprietar, iar celelalte două atribute, respectiv posesia şi folosinţa, sunt exercitate de alte persoane, în condiţiile stabilite de lege.

Se ajunge astfel la naşterea unor drepturi concurente asupra aceluiaşi bun, respectiv dreptul de proprietate şi un alt drept real, însă ambele drepturi reale, în această situaţie, sunt limitate, în sensul că dispoziţia rămâne la nudul proprietar – care este proprietarul unui lucru supus la uzufruct şi al cărui drept este astfel redus – iar celelalte două atribute aparţin titularului celuilalt drept real constituit.

Prin această separare nu se desfiinţează dreptul de proprietate, dezmembrămintele fiind compatibile numai cu acest drept.