Dezvoltarea durabilă a comunităților rurale

1. Debutul politicii agricole comune

Prin formarea Comunitatii Economice Europene (CEE), statele membre si-au propus coordonarea eforturilor pentru promovarea dezvoltarii economice si ridicarea accelarata a nivelului de viata ; stabilirea unei piete comune si apropierea progresiva si a politicilor lor economice au fost considerate directiile principale de actiune.

Discutiile initiale s-au purtat asupra includerii sau nu a agriculturii in procesul de integrare a pietelor nationale. Excluderea beneficia de argumente teoretice. Un proces de integrare nu poate fi net avantajos decat daca economiile au structuri concurentiale si niveluri comparabile de dezvoltare. Agriculturile tarilor europene au fost insa caracterizate de o puternica eterogenitate. Plasarea lor intr-un regim de liber schimb specific pietelor comune ar fi accentuat disparitatile existente, cu tot ansamblu de efecte economico-sociale si politice negative, dezintentegratoare decurgand de aici.

Interesele politice si economice au determinat includerea agriculturii in procesul constructiei europene si aplicarea unei politici comune prin care agricultura avea sa devina expresia cea mai fidela a principiilor de functionare si existent a unui sistem integrat.

Argumente in favoarea PAC

Principalii factori care au determinat includerea agriculturii in procesul de integrare prin aplicarea unei politici comune au fost : diversitatea politicilor agricole nationale, disparitatile structurale si randamentele scazute in agriculturile europene, importanta politica a agricultorilor si contextul international.

Importanta politica a agriculturii si a intereselor agricole.

La formarea CEE, regula in materie de Politica Agricola era interventia in organizarea pietelor agricole nationale. O lunga perioada de protectie a condus la formarea unui curent avangardist puternic. In multe tari existau partide si miscari politice agrariene avand drept scop ridicarea venitului agricultorilor, stabilizarea populatiei rurale, apararea exploatatiei de tip familial. Mentinerea exploatatiilor de dimensiune mica si mijlocie a fost ideea dominanta politicilor agricole, sustinuta de convingerea ca agricultura reprezinta un mod de viata promovand valori ce se impun a fi pastrate.

Teoria economica a grupurilor de interes explica din punct de vedere politic adoptarea PAC si, in special, includerea printre obiective a sustinerii veniturilor agricole. Forta politica a lumii rurale este cu atat mai puternica cu cat ponderea ei in total electorat scade. Agricultorii au un sprijin important in parlamente, probabil prin simpatia generala pe care o inspira, prin eficacitatea organizatiilor lor, prin rolul in coalitiile guvernamentale formate, cel mai adesea cu o slaba, majoritate.

Constructia europeana nu putea avea loc fara sustinearea politica a agricultorilor. Drepturile si avantajele deja obtinute prin politicile nationale de sustinere a preturilor si de protectie fata de concurenta externa se impuneau a fi mentinute. In acelasi timp, agricultorii trebuiau asigurati ca transformarile structural antrenate de constituirea pietei comune vor si socialmente suportabile.

Un alt factor determinant al includerii agriculturii in procesul integrarii prin adoptarea unei politici comune il constituie contextul international. Riscului de dependenta economica excesiva a Europei fata de SUA i s-au adaugat exigentele de aparare a capitalismului European in fata atacurilor de pe pozitii socialiste si, nu in ultimul rand , obligatiile asumate de tarile europene in cadrul fostului GATT (Acordul General pentru Tarife si Comert).

Importatoare neta de produse agricole, Europa este dependenta din punct de vedere al securitatii alimentare de exterior si in special de SUA, ca principal partener cel putin pentru Germania si Italia. Crizele alimentare succesive, consecintele celor doua razboaie mondiale asupra agriculturii in Europa au facut din autoaprovizionarea alimentara un obiectiv esential al politicilor agricole. In toate tarile europene modernizarea si restructurarea agriculturii s-au impus, astfel, si ca o conditie pentru cresterea contributiei acesteia la schimburile externe si pentru diminuarea dependentei economice fata de SUA ca principal rival comercial.

Dar cel mai important argument extern pentru includerea agriculturii in sistemul de integrare al Pietei Comune a fost obligativitatea respectarii principiilor GATT. Prin articolul 24, Acordul precizeaza ca stabilirea de uniuni vamale sau zone de schimb liber nu trebuie sa puna obstacole comertului cu tarile terte sau sa denaturize curentele normale de schimburi, pentru a putea fi considerate ca etape ale liberalizarii comertului pe plan mondial. Pentru respectarea principiilor egalitatii de tratament si multilateralismului concesiilor vamale, o uniune regionala trebuie sa includa toate sectoarele economice. Altfel ea risca sa adopte acorduri sectoriale care intra in contradictie cu principiile GATT. Excluderea agriculturii din procesul integrarii, sector care reprezenta un sfert din populatia activa si 10% din PNB-ul celor sase, risca sa plaseze Comunitatea in situatia de incalcare a unei reguli esentiale in cadrul GATT, institutie refractara, ca principiu, la intitiativele de regionalizare a schimburilor.

In concluzie, integrarea europeana nu se putea realize fara agricultura. Art. 38 al Tratatului de la Roma (1957) stipula: „Piata comuna cuprinde si agricultura si comertul cu produse agricole. Prin produse agricole se inteleg produsele solului, cresterea animalelor si pescuitul, ca si produsele de prima transformare aflate in raport direct cu acestea”.

2. Obiectivele Politicii Agricole Comune

Art. III – 227 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa enumeră obiectivele PAC :

1 - creşterea productivităţii agriculturii prin promovarea progresului tehnic şi prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, precum şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie şi, în special, a forţei de muncă;

2 - garantarea unui standard de viaţă echitabil pentru populaţia ocupată în domeniul agricol raportat la alte sectoare de activitate;

3 - stabilizarea pieţelor produselor agricole;

4 - garantarea securităţii aprovizionării cu alimente dar la preţuri rezonabile pentru consumatori.

Obiectivele PAC au fost concepute atât in interesul producătorului, cât şi în cel al consumatorului şi au fost puse în aplicare treptat.

Pentru a permite realizarea deplină a obiectivelor propuse, în cadrul PAC pot fi prevăzute măsuri precum: coordonarea eficientă a eforturilor în domeniile formării interprofesionale, cercetării şi popularizării cunoştinţelor agronomice, care poate include proiecte sau instituţii finanţate în comun şi acţiuni comune pentru promovarea consumului anumitor produse.

Tratatul de la Roma propunea in fapt elaborarea unui program de dezvoltare a agriculturii tarilor membre care sa tina cont de :

a) caracterul particular al activitatii agricole decurgand din structura sociala a agriculturii si disparitatile structural si natural intre diversele regiuni agricole;

b) necesitatea de a opera gradual ajustarile oportune;

c) faptul ca, in statele membre, agricultura constituie un sector intim legat de ansamblul economiei;

Conditionarea obiectivelor de luarea in considerare a acestor aspecte particulare urmarea

sa impuna mecanisme de integrare telerabile pentru producatori (un interes particular prin protectia unei categorii sociale dispunand de forta politica puternica) si care sa nu compromita ajustarea structural a agriculturii prin eventuale dezechilibre in masura sa franeze dezvoltarea economica (un interes general).