Dezvoltarea instituțională în Uniunea Europeană

Introducere

"Nimic nu este posibil fără indivizi, nimic nu este durabil fără instituţii..."

Jean Monnet. Memorii

„Va veni o zi când toate naţiunile continentului, fără a pierde calităţile lor distincte sau glorioasele lor individualităţi, vor fuziona într-o unitate superioară formând astfel fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu vor mai exista alte câmpuri de bătălie decât cele ale pieţelor deschise ideilor. Va veni o zi când gloanţele şi bombele vor fi înlocuite de voturi.”

A trebuit să treacă mai mult de un secol până când profeţia lui Victor Hugo, rostită în 1849, să devină realitate. Două războaie mondiale şi numeroase alte conflicte intraeuropene ce au cauzat milioane de morţi au jalonat această perioadă şi au făcut uneori să se piardă orice speranţă. Astăzi, primul deceniu al secolului XXI se deschide sub cele mai bune auspicii, însă aduce Europei noi dificultăţi şi provocări.

Uniunea Europeană este fondată pe un pact între naţiuni suverane care au decis să împartă un destin comun şi să exercite împreună o parte a suveranităţii lor. Sunt abordate aspecte care au o deosebită importanţă pentru europeni: pace, bunăstare economică, securitate, democraţie participativă, justiţie şi solidaritate. Acest pact este pe cale de a fi consolidat şi confirmat pe întreg continentul european: o jumătate de miliard de persoane au ales să trăiască în statul de drept, în armonie cu valorile seculare în centrul cărora se situează omul şi demnitatea sa.

Actuala revoluţie tehnologică transformă radical viaţa în lumea industrializată, inclusiv în Europa. Esenţial este să se înţeleagă că aceste noi provocări au dimensiuni ce depăşesc frontierele tradiţionale. Dezvoltarea durabilă, echilibrul demografic, dinamismul economic, solidaritatea socială şi răspunsurile etice ce trebuie aduse progresului înregistrat de ştiinţele vieţii nu pot fi tratate mai eficient la nivel naţional. Trebuie, de asemenea, să arătăm respect generaţiilor viitoare.

Instituţiile Uniunii Europene au mari merite, dar ele trebuie să se adapteze pentru a putea face faţă creşterii numărului de sarcini ale unei Uniuni în expansiune. Odată cu creşterea numărului de state membre, cresc şi forţele centrifugale ce ameninţă o implozie a sistemului. Perspectivele intereselor pe termen scurt trebuie să se şteargă în faţa priorităţilor pe termen lung. Iată de ce protagoniştii acestei aventuri fără precedent trebuie să îşi asume responsabilităţile, acţionând în aşa fel încât ansamblul instituţional european să continue să funcţioneze eficient.

CAPITOLUL I - Dezvoltarea instituţionalǎ a Uniunii Europene

1.1. Evoluţia instituţiilor din punct de vedere al tratatelor

1.1.1. Actul Unic European

Actul Unic European (AUE) a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie şi la Haga la 28 februarie 1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Obiectivul AUE a constat în finalizarea “pieţei interne”. Trecerea de la “piaţa comunǎ” la “piaţa internǎ” , nu reprezintǎ o simplǎ modificare terminologicǎ, ci un obiectiv ambiţios prin care 310 directive adoptate se implicau în apropierea legislaţiilor pentru stabilirea progresivǎ a pieţei interne pânǎ la 31 decembrie 1992.

În Actul Unic European se regǎsesc, în mare parte, cele trei categorii de mǎsuri – eliminarea frontierelor fizice, tehnice şi fiscale – precizate în “Cartea Albǎ” privind realizarea Pieţei interne: document prezentat de Comisia CE la 14 iulie 1985. Pe linia acestor preocupǎri, piaţa internǎ, a fost preconizatǎ sǎ asigure:

-o zonǎ fǎrǎ frontiere interne în care libera circulaţie a mǎrfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului este asiguratǎ în conformitate cu dispozitiile Tratatului;

-politica socialǎ ;

-cercetarea ştiinţificǎ şi tehnologicǎ;

-mediul înconjurǎtor;

-structura instituţionalǎ – se lǎrgesc atribuţiile Parlamentului European în domeniul legislativ, cresc puterile acordate Comisiei pentru aplicarea regulilor stabilite de Consiliu, se înfiinţeazǎ Tribunalul de Primǎ Instanţǎ;

-întǎrirea procesului decizional al Comunitǎţilor.

AUE a creat condiţiile pentru punerea în aplicare a reformelor care sǎ conducǎ la realizarea Uniunii Economice şi Monetare şi la cooperarea în domeniul politicii externe pentru edificarea unei Uniuni politice.

1.1.2. Tratatul de la Maastricht

La 7 februarie 1992 cei 12 membri ai Comunitǎţilor Europene au semnat la Maastricht Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Uniunea Europeană, nu are personalitate juridică , nu are capacitatea de a se angaja ca atare pe plan extern faţa de state terţe, nu are competenţe de a încheia tratate, ea se poate angaja numai în plan politic.