Divorțul

Introducere

Noţiunea de desfacere a căsătoriei. Reglementare

Desfacerea căsătoriei, divorţul, fie că este pronunţat la iniţiativa unuia dintre soţi, fie pe temeiul consimţământului ambilor, stinge, pe data rămânerii irevocabile a hotărârii instanţei, principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile dintre soţi, în special efectele de natură personală.

Divorţul ca mijloc de desfacere a căsătoriei a fost practicat încă din timpul societăţii romane.

În epoca în care puterea capului de familie era înca nelimitată, acesta putea desface căsătoria celor aflati sub puterea sa fără să le ceară consimţământul, dar, în măsura în care această putere a fost limitată în exerciţiul ei, voinţa soţilor a prevalat asupra celei a şefului de familie (pater familias).

Divorţul este desfacerea voluntară a căsătoriei sine manu; soţii, după ce au parcurs împreună o parte a existenţei lor, se despart (divertuntur), urmând căi diferite.

Desfacerea căsătoriei se realiza printr-o simplă separare materială a soţilor făcută cu această intenţie. Părţile puteau proceda la anumite acte care să le concretizeze intenţia de a desface căsătoria, dar astfel de acte aveau o valoare numai probatorie. De pildă, unul dintre soţi putea notifica celuilalt voinţa de a desface căsătoria, soţul putea pronunţa în faţa martorilor anumite cuvinte în care să rezulte voinţa sa de a pune capăt vieţii conjugale, se rupea actul dotal.

Unii cercetători opinează că în epoca lui Augustus, legea lui Iulia de adulteriis ar fi cerut pentru valabilitatea divorţului îndeplinirea anumitor forme: o declaratie verbala sau întocmirea unui înscris înaintea a şapte martori, avand, calitatea de cetăţeni romani etc.

Această opinie nu se poate susţine deoarece, pe de o parte, multe dintre textele pe care se întemeiază susţinătorii ei sunt interpolate, iar pe de alta parte aceste formalităţii au numai valoare probatorie nefiind cerute ad solemnitam. În sfarşit, practica ulterioară a dreptului roman, n-a cerut niciodată,pentru validarea divorţului,astfel de declaraţii sau inscrierii.

Divorţul a fost în societatea primitivă romană extrem de rar. Celulă de bază în procesul de producţie, familia romană nu se putea desface cu uşurinţa. Aproape în întreaga epocă republicană (până în anul 200 î.e.n) divorţul a fost privit nefavorabil de morala vremii şi mult îngreunat de ordinea juridică,care pedepsea cu nota censoria pe cei care divorţau fară temei.

După războaiele punice şi mai ales în Imperiu, o dată cu afluenţa de bogăţii aduse la

Roma din jefuirea provinciilor, cu creşterea luxului si a influienţelor helenistice etc contradicţiile sociale şi decăderea morală se reflectă şi in relaţiile familiale.

În păturile de mai sus, mai ales, aceste relaţii primesc un caracter “monden”,cu totul opus virtuţiilor romane din epoca veche. Divorţurile devin tot mai obişnuite, reflectând –prin uşurinţa cu care erau îngăduite şi pin fregvenţa lor – lipsa de moralitate şi contradicţiile sociale ale epocii.

Deseori împăraţii intervin încercând, în interesul statului ros de aceste contradicţii interne, să îngreuneze despărţirile fără temei. Rezultatele au fost neînsemnate, deoarece prin legi juridice nu e poate remedia o realitate socială şi de aceea împăratul Iustinian nu face altceva decât, consacrând situaţia de fapt, să stabilească următoarele categorii de divorţuri:

a) Divorţul prin consimţământul mutual ( communi consensu ) este admis fără nici o limită.

b) De asemenea, este îngaduit divorţul motivat de un fapt neimputabil celuilalt soţ ( căderea în prizonierat, impotenta unuia dintre soţi etc. )

c) Divorţul determinat de vina unuia dintre soţi ( de pildă , în caz de adulter ) este la fel de îngaduit, dar soţul vinovat este pedepsit.

d) Orice altă formă de divorţ este declarată ilicită ( sine iusta causa ) şi padepsită, dar, cu toate penalităţile impuse soţului care se desparte fără motiv, căsătoria rămâne totuşi desfăcută.

În societatea contemporană divorţul a devenit un fapt aproape banal; pe măsură ce rata divorţialităţii a crescut, fenomenul a devenit mai lesne de perceput şi mai uşor de tolerat, treptat-treptat fiind acceptat — dar fără a fi încurajat — nu ca eşec, ci ca posibilă soluţie a unor relaţii conjugale disarmonice. Atenuarea considerabilă a presiunii normelor şi obiceiurilor tradiţionale, o oarecare indulgenţă legală manifestată prin abandonarea unora din condiţiile restrictive ale divorţului şi, poate nu în ultimul rând, scăderea influentei bisericii şi a religiei, au favorizat o mai mare permisivitate în ceea ce priveşte divorţul.

Unii autori ai literaturii juridie interbelice s-au întrebat, retoric, dacă divorţul îşi are locul într-o legislaţie bine chibzuită. Evitând cu grijă apologia divorţului, reţinând că pertinente argumentele apărătorilor instituţiei căsătoriei şi a statorniciei acesteia, reputaţii jurişti afirmau:

Dacă, în principiu, căsătoria trebuie să fie considerată ca însolubilă, nu credem că legea se poate impune omului să continue traiul în comun în condiţii imposibile, căci libertatea individuală este mai presus de lege. Nu este admis ca la adăpostul legii şi principiului indisolubilităţii, căsătoria să favorizeze reiaţii ilicite; menţinerea unor asemenea situaţii este mai dăunătoare interesului social decât desfacerea căsătoriei, care nu mai corespunde scopului său.

Deceniile care ne despart în tirnp nu au erodat justeţea concluziei.

Divortu nu ete o instituţie perfectă, ci doar „un rău necesar, căcj pune capăt unui rău şi

mai grav”. Desfacerea cu prea mare uşurinţă a căsătoriei, pentru motive mai degrabă iluzorii, ar risca să transforme_căsătoria aflată la temelia edificiului social, într-o simplă

uniune temporară. Credem că aceasta este şi recomandarea implicită a legiuitorului, care_a

încredinţat instanţelor judecătoreşti (iar nu altor autorităţi) dreptul de a statua asupra

menţinerii sau desfacerii căsătoriei şi a instituit o procedură specială, adaptată particularităţilor cauzelor cu asemenea obiect.

Capitolul I

Desfacerea căsătoriei

1. Sediul materiei

Divorţul ca mijloc de desfacere a căsătoriei este reglementat de Codul Familiei prin art. 37 alin. 2 care a fost modificat prin art. 8 pct. 1 din legea nr. 59/1993 arată că , “căsătoria se va desface între părţi atunci cănd raporturile dintre aceştia sunt atât de grave şi iremediabile vătămate astfel încât practic continuarea căsătoriei nu mai poate avea loc”.

Art. 38, alin. 2 din Codul Familiei, şi el modificat prin legea mai sus citată arată că căsătoria se va desface prin consimţământul părţilor atunci când sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:

- Să fi trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei;

Dacă desfacerea căsătoriei este pronunţată pe temeiul acordului soţilor, ce rost mai are „osândirea" lor la cel puţin un an de căsătorie?

Din capul locului, considerăm că stabilirea duratei minime a căsătoriei ca şi cerinţă

a divorţului consensual nu numai că este absolut necesară dar, faţă de termenul de numai un

an impus de lege, este mai mult decât rezonabilă. Consimţământul soţilor în vederea

desfacerii căsătoriei este doar temeiul divorţului pronunţat de instanţă, nu şi cauza

divorţului, care departe de a fi marca deplinei armonii dintre soţi ascunde, sub acoperirea

consimţământului, cauzele reale ale destrămării. Or este necesar ca soţii să fi avut măcar

răgazul de a încerca depăşirea nemulţumirilor, neînţelegerilor sau conflictelor ivite, pentru a

nu se lăsa copleşiţi de o pornire impulsivă, care se poate dovedi pripită.