Drept Comunitar

1 UNIUNEA EUROPEANĂ GENERALITĂŢI

Uniunea Europeana nu reprezintă prima expresie politică a ideii de a asocia durabil statele europene Iniţiative diverse au precedat-o, multe dintre acestea reflectând dorinţa de hegemonie şi dictat Două exemple sunt in acest sens mai cunoscute: Napoleon I, a cărui ambiţie era să unifice Europa sub conducerea Franţei şi Hitler , care a încercat prin forţă să subordoneze continentul dominaţiei celui de-al treilea Reich

Încercările ulterioare de unificare au fost mai paşnice dar s-au lovit de spiritul naţionalist şi imperialist încă foarte puternic în epocă A fost necesar însă ca Europa să fie devastată de două războaie pentru a deveni conştinentă de consecinţele nefaste ale rivalităţilor permanente dintre ţările sale A trebuit să se ajungă la starea de ruină totală a continentului şi la declinul politic şi economic al statelor europene cu structurile lor naţionale arhaice pentru a fi create condiţiile unei înnoiri şi unei atitudini mai radicale cu privire la reorganizarea Europei

În 1954, prin Tratatul de la Bruxelles încheiat intre Marea Britanie, Franta, Belgia, Olanda si Luxemburg, la care au aderat ulterior alte 5 state, a fost înfiinţată Uniunea Europei Occidentale (UEO) în scopul întăririi cooperării între statele vest-europene în domeniul securităţii Cateva decenii mai târziu, prin intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht, UEO a devenit parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene, fiind definită drept “braţ înarmat al UE şi pilon european al NATO” Au fost modificate Tratatele instituind Comunităţile europene, ca urmare Tratatul CEE se va numi CE, CEE a devenit Comunitatea europeană şi a fost înlocuit Actul unic european cu Capitolul V al Tratatului A fost creată instituţia cetăţeniei europene şi s-au constituit Uniunea economică monetară (UEM) şi Uniunea politică (UP)

Uniunea Europeană nu are personalitate juridică pentru că nu este posibil întrucât Comunitatea europeană o are Ea este considerată o etapă în creare unei uniuni a popoarelor Europei, care reprezintă, care reprezintă un obiectiv mai înalt decât integrarea europeană

Tratatul realizează unicitatea structural – instituţională şi reglementează în art 3 B principiul subsidiarităţii, conform căruia Comunitatea intervine decât şi în măsura în care obiectivele acţiunii vizate nu pot fi realizate de o manieră suficientă de către statele membre şi pot deci să se realizeze mai bine la nivel comunitar

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1987 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, consfinţeşte rolul UEO în implementarea deciziilor de politică externă şi securitate comună ale Uniunii Europene şi reglementează noi sarcini pentru structurile Uniunii, creşte rolul cetăţeanului şi întărirea caracterului democratic al instituţiilor

Principiile activităţii Uniunii europene, rezulte din Tratatul de la Maastricht şi din cel de la Amsterdam, sunt:

a) principiul autonomiei de voinţă, potrivit căruia structurile europene au dreptul de a-şi elabora propriile regulamente de organizare şi funcţionare şi numi proprii fucţionari comunitari;

b) principiul atriburii de competente , conform căruia structurile Uniunii aduc la îndeplinire numai acele atribuţii care le sunt prevăzute în mod expres, neexistând atribuţii implicite;

c) principiul echilibrului structural – instituţional, care presupune separarea competenţelor structurilor comunitare colaborarea / cooperarea dintre acestea

Aceste principii stau la baza activităţii structurilor comunitare

Un alt moment important în procesul de integrare europeană a fost Tratatul de la Nisa din 11 decembrie 2000, intrat în vigoare in 2003 Acest tratat a fost adoptat de şefii de stat şi de guvern ai Statelor Membre, la Conferinţa interguvernamentală din decembrie 2000 Obiectul conferinţei a fost viitoarea extindere a Uniunii Europene prin aderarea unor state din centrul şi estul Europei

Putem spune, în raport cu organizaţiile internaţionale tradiţionale, că Uniunea Europeană se caracterizează prin faptul că grupează state care au renunţat la o parte din suveranitatea lor naţională pentru a o transfera la nivel supranaţional în ceea ce s-ar putea numi “suveranitate partajată” , pe care o exercită în comun toţi membrii organizaţiei Prin acest transfer Uniunea Europeană este dotată cu puteri proprii în virtutea cărora poate să adopte acte de “suvernitate europeană” cu efect echivalent – în domeniile sale de competenţă – actelor juridice adoptate la nivel naţional