Drept constituțional - grupurile de interese

Un grup de presiune este o coaliţie, ocazională sau permanentă, formată din actori sociali ce îşi propun să smulgă puterii politice unele scutiri sau privilegii. Grupurile de presiune apar de îndată ce o putere politică este suficient de instituţionalizată pentru a avea capacitatea de a acorda — şi deci de a refuza — aceste privilegii şi aceste scutiri, iar o societate, sufi¬cient de diferenţiată pentru ca anumiţi actori sociali să aiba interesul de a le smulge. Ele îi asediază pe regi şi împăraţi, fie direct, dacă conducătorii lor sunt de familie suficient de bună sau deţin recomandări pentru a avea acces la suveran şi la consilierii săi imediati, fie indirect, prin intermediul membrilor bine plasaţi din aparat şi de la curte.

Am putea aprofunda analiza acestor remarci pornind de la exemplul facţiunilor din anturajul împăratului din China imperială sau cel al facţiunilor din Atena secolului al IV-lea î.H.

Aceste exemple ar fi însă mai puţin tipice decît cel propus de către democraţiile contemporane. Într-adevăr, combinaţia — contingentă dar inteligibilă — dată de întâlnirea dintre un stat de drept, o explozie a activităţilor economice şi pluralismul cultural a sporit nelimitat numărul ocaziilor de manifestare ale grupurilor de presiu¬ne. Fenomenul a cunoscut chiar o cvasiinstituţionalizare în Statele Unite prin aşa-numitul lobby. Dar pentru a surprinde esenţialul, este comod să facem apel la noţiunea de ,,piaţă politică". Pe o piaţă economică asistăm la un schimb de bunuri şi servicii, pe o piaţă politică, la un schimb de voturi şi legi. Protagoniştii schimbului sunt, pe de o parte, oamenii politici iar, pe de alta, interesele private coalizate. Aceste interese private pot fi de natură foarte diversă, economice, ecologice, religioase, ştiinţifice — de pildă, obţinerea unor credite pentru construirea unui accelerator de particule —, eti-co-igienice — pentru prohibirea alcoolului —, şi aşa mai departe.

Intenţia unui lobby economic este întotdeauna de a obţine o legislaţie care fie să interzică sau să îngreuneze pătrunderea pe piaţă a noi concurenţi, naţionali sau străini, prin intermediul taxelor vamale, al contingentărilor, specificaţiilor arbitrare, obligativitatea prezentării anumitor certificate, respectarea unui curs determinat etc., fie să limiteze sau să reglementeze concurenţa dintre producătorii existenţi. Rolul crescând al statului şi al agenţilor săi in activităţile economice, apărut o dată cu cele două razboaie mondiale şi ca o consecinţă a lor, a dus la formularea unui al treilea obiectiv: obţinerea de subvenţii publice, directe sau indirecte, de exemplu prin intermediul unor rate ale dobânzii preferenţiale sau unor scutiri de impozite, pentru unele activităţi ameninţate de criză, de concurenţă sau de o mutaţie tehnică. În termeni mai puţin plăcuţi, aceste eforturi echivalează întotdeauna cu incercarea de a trişa în mod legal. Avantajul este evident. Trişând, poţi cîştiga mai mult decît compensaţiile corecte obţinute de pe pieţe concurenţiale. Utilizând calea legală, eşti scutit de orice sancţiune şi te poţi prevala de faptul că acţionezi în interesul general: apărarea locurilor de muncă, a independenţei naţionale, a activităţii economice...

În sistemul democratic, mai ales în versiunea sa contemporană, oamenii politici se străduiesc să fie aleşi şi realeşi. Ei urmaresc deci, să obţină o majoritate de voturi. În principiu şi în conformitate cu natura democraţiei, fiecare cetăţean nu ar trebui să-şi precizeze votul decât în funcţie de aprecierea pe care o dă competenţei candidaţilor în vederea realizării interesului comun — o apărare sigură, legi bune, pedepsirea corectă a delincvenţilor şi criminalilor. Dar orice cetăţean este în acelaşi timp şi un actor privat ce urmăreşte interese particulare. Este tentant să trişezi, puţin sau mult, îmbinând consideraţiile de interes comun cu calculul unor interese particu¬lare, şi să le propui candidaţilor să votezi pentru ei dacă acceptă să ţină seamă de acestea după ce vor fi aleşi. Candidaţii au un interes evident de a răspunde favorabil acestor propuneri, deoarece procedurile electorale îi pun în situaţie de concurenţă, iar cei care nu ar ţine defel cont de ele ar fi dezavantajaţi. Dar e clar că nu se vor lăsa convinşi de o promisiune de vot izolată. Un interes particular izolat nu are nici o şansă de a se face auzit. Se impune coalizarea, formarea unor grupuri de presiune. În felul acesta se formează sindicate patronale, sindicate muncitoreşti, sindicate agricole, generale sau pe ramuri, naţionale, regionale sau locale. Costurile formării acestor coaliţii nu sunt nici pe departe nesemnificative. Ele presupun o organizare, asigurarea unei permanenţe, purtători de cuvânt, transmiterea informaţiei celor interesaţi, reunirea lor la nevoie. Un calcul simplu arată că angajarea acestor cheltuieli devine rezonabilă doar dacă beneficiile aşteptate le depăşesc. Acest calcul explică singur de ce sindicatele consumatorilor sunt rare şi puţin eficiente — cheltuielile ce trebuie angajate, mai ales din punct de vedere timp, sunt reale şi imediate, pe când beneficiile sunt aleatorii şi viitoare; de ce sindicatele muncitoreşti sunt fără vlagă când şomajul este în creştere sau când calificările cerute sunt destul de rare pentru ca piaţa să le recompenseze spontan prin salarii mari şi/sau stabilitate a locurilor de muncă; precum şi de ce, în medie, sindicatele marilor întreprinderi sunt mai eficiente: costurile de coalizare scad, iar beneficiile sunt mai substanţiale pentru un număr redus de beneficiari.