Drept constituțional și instituții publice

Sectiunea I - Drept constitutional

Noţiunea de drept constituţional

Dreptul este definit ca ansamblul regulilor de conduită, instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie şi în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a statului.

Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum: dreptul civil, dreptul penal, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul comercial, dreptul procesual civil, dreptul procesual penal etc.

Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituţional care prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori economice, sociale şi politice.

În procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ramura dreptului constituţional se cristalizează mult mai târziu şi anume odată cu apariţia primelor constituţii scrise din lume ( sfârşitul sec. al XVIII- lea); de aceea şi conceptul clasic de „drept constituţional” se formează mult mai târziu, el fiind de origine italiană, dar format sub impulsul ideilor franceze.

Prima catedră expres denumită „drept constituţional” s-a creat la Ferrara în 1797, fiind încredinţată lui Giuseppe Campagnoni di Luzo.

În Franţa prima catedră de drept constituţional s-a creat în 1834, la Paris, iar cel care preda dreptul constituţional era Pellegrino Rossi, tot un italian. Noţiunea de drept constituţional se răspândeşte cu timpul şi în alte ţări. În unele state precum: Germania, Austria, Rusia această disciplină este cunoscută sub denumirea de „ drept de stat”.

În ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună cu dreptul administrativ, sub denumirea de „drept public”, dar în 1864 A. Codrescu îşi intitulează cursul publicat „Dreptul constituţional”, iar la 1881 la Brăila apar „Elemente de drept constituţional” de Christ I. Suliotis.

Conceptul de drept constituţional se consideră încetăţenit prin predarea şi publicarea la Facultatea de drept din Iaşi a cursului de drept constituţional al marelui profesor Constantin Stere (1910) şi la Facultatea de drept din Bucureşti a cursului de drept constituţional al renumitului profesor Constantin Dissescu (1915).

„Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

Aşa cum se poate observa sunt identificate şi exprimate în această definiţie atât genul proxim cât şi diferenţa specifică.

Raportul juridic de drept constituţional

Obiectul raportului juridic de drept constituţional.

Se impune de la început, identificarea, în ansamblul relaţiilor sociale reglementate de drept, a acelora care prin conţinutul lor specific sunt raporturi de drept constituţional. Aceste relaţii sociale sunt, în opinia noastră, acelea care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

Puterea, determinată în conţinutul şi în organizarea sa de anumiţi factori este instaurată, iar cei care o deţin au interesul de a o menţine şi a o exercita în interesul lor. Se impun deci anumite reguli a căror menire este de a reglementa exerciţiul acestei puteri în aşa fel încât ea să poată realiza în cele mai bune condiţii voinţa guvernanţilor ca voinţă de stat. Întreagă această activitate de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii cuprinde relaţii sociale, iar regulile de care vorbeam nu sunt altceva decât normele de drept constituţional.

În obiectul dreptului constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii şi anume:

Relaţii cu o dublă natură juridică, adică acele relaţii care fiind reglementate şi de alte ramuri de drept sunt reglementate în acelaşi timp şi de către constituţie, devenind implicit şi raporturi de drept constituţional;

Relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituţional. Ceea ce este comun tuturor acestor relaţii este faptul că se nasc în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.

Subiectele raporturilor de drept constituţional

Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional trebuie să subliniem de la început două trăsături specifice, şi anume că:

unul din subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ (legiuitor) şi

aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii

În continuare vom prezenta unele opinii privind cine poate fi subiect al raporturilor de drept constituţional :