Drept Instituțional Comunitar European

CAPITOLUL I

§1. Izvoarele dreptului instituţional comunitar

Izvoarele dreptului instituţional comunitar sunt izvoare de drept comunitar originar, comunitar derivat, comunitar rezultat din acorduri externe, comunitar complementar şi comunitar nescris.

Izvoarele dreptului instituţional sunt izvoare scrise şi izvoare nescrise. Pentru izvoarele scrise normele de drept decurg de actele juridice care se diferenţiază în funcţie de caracterul lor general sau particular, unilateral sau multilateral şi după natura obligaţiilor pe care le generează.

Dreptul comunitar este în mod esenţial un drept scris, fapt care nu a permis dezvoltarea unei cutume. Totuşi se consideră ca fiind surse nescrise principiile generale de drept.

a. Dreptul instituţional comunitar originar sau primar

Acest izvor este format din normele înscrise în tratate care au creat CECO, CEE şi CEEA. Tratatele CECO şi CEEA conţin prevederi detaliate care acordă instituţiilor pe care le reglementează un rol mai mult de execuţie, în timp ce Tratatul CEE reprezintă mai mult o convenţie generalizată care atribuie un loc important definirii obiectivelor şi formulării principiilor instituţiilor, acestora revenindu-le sarcina de a le realiza.

În afara acestor tratate, dreptul constituţional comunitar originar este format din norme cuprinse în:

• Tratatul de la Bruxelles privitor la creşterea prerogativelor bugetare ale Parlamentului intrat în vigoare la 1 iunie 1977;

• Tratatul de la Bruxelles de adeziune precum şi actele care reglementează condiţiile de adeziune ale Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei intrat în vigoare la 1 iunie 1973;

• Tratatul de fuziune care a constituit un Consiliu şi o Comisie unice pentru toate cele trei Comunităţi la 8 aprilie 1965;

• Tratatul din 13 martie 1984 cu privire la modificarea Tratatelor Comunităţilor în chestiunea Groelandei;

• Actul unic european intrat în vigoare la 1 iulie 1987;

• Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993;

• Actul privitor la alegerile cu vot universal a membrilor Adunării Parlamentare a Comunităţilor semnat la Buxelles la 20 septembrie 1976.

Cele trei tratate comunitare au ca obiect:

- crearea unei pieţe comune, sectorială sau generală;

- instituirea unui mecanism internaţional însărcinat să gestioneze această piaţă.

Tratatul CECO şi CEEA care au instituit pieţe comune sectoriale cuprind reglementări economice dezvoltate, sunt tratate-legi spre deosebire de Tratatul CEE, care este tratat cadru pentru că el defineşte obiectivele, precizează principiile şi regulile cărora instituţiile comunitare trebuie să li se supună şi să le asigure funcţionarea.

De aici şi unul din izvoarele dreptului comunitar, dreptul derivat.

b. Dreptul instituţional comunitar derivat.

Dreptul instituţional comunitar derivat sau secundar este format din norme cuprinse în acte emise de instituţiile comunitare constituite prin dispoziţiile din tratate. Este un drept derivat pentru că ansamblul de acte care îl constituie este subordonat dispoziţiilor din tratate de la care nu pot deroga.

Instituţiile comunitare sunt abilitate să emită astfel de acte dacă acestea sunt necesare aducerii la îndeplinire a obiectivelor lor şi numai în măsura în care tratatele le-o permit.

Tratatele constitutive ale comunităţilor enumără şi acte cum sunt:

Articolul 161 din tratatul CEEA prevede cinci feluri de acte şi anume: regulamente, directive, decizii generale şi individuale, recomandări sau avize.

1) Regulamentele – principalul izvor al dreptului derivat.

Regulamentele sunt acte cu forţă generală, obligatorie şi aplicabile direct în fiecare stat membru al Comunităţilor.

Regulamentul precum şi ansamblul de dispoziţii care-l însoţesc are o putere normativă completă, adică este obligatorie în toate elementele sale. Toate statele membre, instituţiile comunitare, toţi cetăţenii comunitari au obligaţia să respecte stipulaţiile din acest act. Nimeni nu poate să aplice în mod incomplet sau selectiv dispoziţiile sale, acestea trebuind aplicate în totalitatea lor.

Respectarea regulamentului este o obligaţie absolută. Nici un stat nu se poate prevala de nici o scuză pentru a justifica nerespectarea unora sau a unei dispoziţii stipulate într-un regulament. Statele membre conform art. 5 din Tratatul CEE, impune acestora obligaţii precis formulate asupra îndeplinirii cărora veghează Curtea de Justiţie. De aceea statele trebui să se abţină să efectueze orice act susceptibil să lezeze autoritatea regulamentului, au obligaţia să adopte măsurile generale sau speciale capabile să-i garanteze execuţia eficientă.

Forţa acestor regulamente se impune şi instituţiilor comunitare, ele fiind dacă situaţia o cere, supuse unui control contencios. Regulamentele potrivit tratatelor de la Roma, sunt direct aplicabile în orice stat membru. Sunt singurele acte care au această calitate.

Regulamentele sunt de două tipuri:

a) regulamente de bază;

b) regulamente de execuţie.

Regulamentele de bază sunt adoptate de Consiliu sau de Comisie în aplicarea directă, în aplicarea directă a unei dispoziţii din tratat şi se referă la elementele de bază ale legislaţiei pe care o vor crea.

Regulamentele de execuţie sunt adoptate de Consiliu sau de Comisie, dar numai pentru executarea regulamentelor de bază, de la care nu pot deroga decât dacă Consiliul a prevăzut această posibilitate în mod expres şi dacă derogarea nu va avea ca efect denaturarea textului ierarhic superior.

2) Directivele

Reprezintă o formă a legislaţiei cu două trepte de aplicare. Se aseamănă tehnicii legii-cadru completată prin decretele de aplicare.

În termenii articolului 189 din tratatul CEE „directiva leagă statul membru destinatar în privinţa rezultatului de atins”, lăsând instanţelor naţionale competenţa în ce priveşte formele şi mijloacele. Fiecare dintre termenii definiţiei scot în evidenţă deosebirile esenţiale dintre directivă şi regulament.

În principiu directiva nu are o influenţă generală adresându-se de regulă numai anumitor state membre.

Directiva nu este direct aplicabilă, deşi al prima vedere acest lucru nu este evident. Tocmai de aceea Curtea de Justiţie a admis că în numele condiţii particulare, anumite directive nu sunt lipsite de efectul aplicabilităţii directe în statele membre, fapt care mai estompează din diferenţa dintre regulamente şi aceste directive.

3) Decizia

Este caracterizată de art. 189 al tratatului CEE ca „act obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi”. Decizia nu are întotdeauna aceleaşi efecte, dar îndeplineşte funcţii multiple în sistemul tratatelor.

Spre deosebire de regulament, decizia nu are o influenţă generală. Ea vizează îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare. În acest caz este asimilată actelor administrative individuale, cunoscute în dreptul naţional şi constituie în mâinile autorităţilor comunitare, un instrument de execuţie administrativă a dreptului comunitar.