Drept Internațional Public

Conceptul de drepturi ale omului si necesitatea protejarii si garantarii drepturilor omului în perioada actuala

1.1 Dimensiunea teoretica, conceptuala, a institutiei drepturilor omului

Convingerea ca oamenilor, în calitatea lor de oameni, li se cuvin anumite drepturi, apare înca din timpurile stravechi si parcurge întreaga istorie a gândirii sociale. ”Ideea ca fiinta umana poseda, prin natura sa, anumite drepturi, valabile chiar daca acestora nu le corespund sau le corespund numai imperfect dispozitiile legilor juridice pozitive, s–a ivit în mintea omeneasca, dupa cum se stie, înca din timpuri stravechi si a fost redata în cuvinte stralucite gratie filozofiei stoice si jurisprudentei, apoi în toate epocile urmatoare, uneori inspirându-se din dogmele religiei crestine, alteori numai din lumina ratiunii .”

“Întelegerea deplinei semnificatia a institutiei drepturilor omului presupune o cunoastere a ideilor umaniste care au postulat înca din timpurile cele mai vechi libertatea si egalitatea oamenilor. Perceperea sensului exact a institutiei juridice a drepturilor omului implica, asadar, în mod necesar, o întelegere a semnificatiei filozofice a acestor drepturi, indispensabila deslusirii continutului moral – politic al oricaror reglementari normative în aceasta materie” .

O cercetare – chiar sumara – a evolutiei si semnificatiilor curentelor gândirii politice evidentiaza, fara putinta de tagada, ca nazuinta spre libertate a reprezentat o trasatura constanta a întregului proces istoric, preocuparea pentru definirea pozitiei omului în societate manifestându–se practic, odata cu manifestarea sa ca fiinta gânditoare.

“Sorgintea conceptiei drepturilor omului se gaseste în sistemele de gândire stoice, naturaliste, grecesti si romane din antichitate. Acest fapt s–a datorat extinderii relatiilor economice, politice si culturale ale Greciei antice, când spre anul 410 î.e.n. gânditori ai acestei tari au început sa înteleaga relatia dintre statul cetate laic, religie si individ” . În aceasta perioada, zisa antropocentrica, sofistii au fost primii care au avansat o teza revolutionara pentru epoca respectiva, dupa care omul este stapânul destinului sau si nu se afla la discretia zeilor, cum se gândea înainte. Cu toate acestea, sofistii n-au ajuns sa înteleaga existenta normelor sau valorilor universale.

O contributie deosebita de importanta în aparitia progresiva a conceptiei unui ansamblu universal si etern de reguli si valori a avut-o Platon, care a stabilit o neta distinctie între idei si cultura sau traditie. Aceasta conceptie apare foarte limpede în lucrarea sa “Protagoras”, unde Hipias profeseaza o adevarata credinta a naturii universale, comuna oamenilor si diferentierii între phisis (natura) si nomos (conventie). “Voi toti care sunteti aici prezenti - scria Platon – va consider pe toti ca fiind parinti, apropiati, cetateni dupa natura, daca nu chiar dupa lege (Phisis nomos). Dupa natura, semenul este parintele semenului, dar legea tirana a oamenilor opune naturii contrastul sau” .

La rândul sau Aristotel, în “Politica” afirma ca “numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura oamenii nu se deosebesc întru nimic” . Identificam aici primul germene al ideii de drept natural, care va avea un rol important în istoria societatii omenesti. A trebuit sa se astepte înca mult timp înainte sa se ajunga la a recunoaste faptul ca demnitatea omului este în acelasi timp si sursa si fundament.

Stoicii greci au fost primii care au elaborat notiunea unui drept natural, conform careia legile stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern si imuabil aplicabil Cosmosului si ansamblului, iar legea laica nu are valoare decât daca corespunde legii universale.

Ideile umaniste exprimate în antichitatea greaca sau institutionalizat si în alte zone în jus natural.

Într-o societate în care masele preponderente ale indivizilor – sclavii – erau considerate “unelte necuvântatoare”, ideile de promovare egala a conditiei umane, nu si-au putut gasi transpunerea în plan economic, politic, social sau cultural. Acest fapt nu s-a petrecut nici în Evul Mediu, când filozofii crestini au dezvoltat aceasta teorie, pornind de la Decalog (cele 10 porunci) si enuntând pe aceasta baza anumite drepturi individuale fundamentale. Astfel, dupa Sf. Toma d’Aquino, individul este în centrul unei ordini sociale si juridice juste, însa legea divina are preeminenta absoluta asupra Dreptului Laic, asa cum este definit de împarat, rege sau print. Ca urmare a aparut un dublu conflict: între puterea religioasa si puterea civila, pe de o parte, între indivizi si stat, pe de alta parte. De aici si o labilitate a aliantelor, când biserica sustinea autoritatea civila pentru a-si întari legitimitatea insubordonarii supusilor, când biserica, sau unii membrii ai sai se alaturau poporului în lupta sa contra unei puteri opresoare.

Mutatii semnificative pe planul gândirii social politice se vor produce în secolele XVII si XVIII, când rationalistii vor pune, în mod progresiv, bazele stiintifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului. Substituind ratiunea revelatiei (de unde si denumirea de rationalisti), ei au fundamentat teoria dreptului natural definindu-l ca etern însa nesupus ordinii divine. “Dreptul natural – afirma Hugo Grotius- este într-o asemenea masura imuabil, încât nici Dumnezeu nu-l poate schimba” .

Din ideile rationaliste se va dezvolta ulterior teoria contractului social care se fondeaza pe principiul presupus irefutabil, ca orice contract social trebuie sa fie respectat. Raporturile între puterea de stat si indivizii care se afla sub jurisdictia sa sunt considerate ca fiind fondate pe un contract social, pe care nici una din parti nu l-ar putea modifica, fara consimtamântul celeilalte parti. Cel care a avut un rol determinant în evolutia acestei scoli de gândire a fost filozoful german Johannes Althius (în jurul anului 1600) însa apogeul a fost atins de Jean –Jecques-Rousseau, care, în lucrarea sa “Contractul social”, aparuta în anul 1762, afirma: “omul este nascut liber dar pretutindeni este în lanturi”.