Drept internațional public - planul Schumann

PLANUL SHUMANN

Cel care înţelege primul necesitatea creării unui mecanism efectiv de coordonare economică şi politică a statelor europene a fost Jean Monnet, geniul la care apelează Schuman pentru a găsi o soluţie de ieşire din criză.

Pornind de la trei imperative fundamentale: limitarea domeniilor colaborării la sectoare specifice, introducerea unui mecanism de luare a deciziilor în comun şi necesitatea unor transformări radicale ale diplomaţiei tradiţionale, Jean Monnet lansează ideea punerii în comun a industriilor carbonifere şi siderurgice ale Franţei şi Germaniei şi plasarea lor sub autoritatea unei singure organizaţii puternice şi independente în deciziile sale faţă de statele membre. Începuturile reconcilierii franco-germane urmau astfel să se realizeze în domeniul concret al producţiei economice, şi aceasta trebuia să constituie piatra de temelie a viitoarei construcţii europene.

Propunerea lui Jean Monnet este prezentată ministrului de externe francez Robert Schuman, care o aprobă din primul moment, aceeaşi atitudine având-o şi secretarul de stat american Dean Acheson, căruia îi este prezentat proiectul la 8 mai la Paris, de către Schuman şi Monnet. În aceeaşi zi (8 mai) un emisar pleacă la Bonn pentru a prezenta proiectul cancelarului german Konrad Adenauer. Pentru Germania de Vest, proiectul francez reprezenta oportunitatea de a ieşi din starea de izolare şi a participa, în condiţii de egalitate şi fără intervenţia directă a aliaţilor, la iniţierea procesului de integrare europeană, aşa că el este primit cu entuziasm de cancelarul german.

În aceste condiţii, la 9 mai 1950 (după ce în prealabil obţine aprobarea Consiliului de Miniştri), în salonul orologiului din Quai d’Orsay, proiectul este făcut public de către Schuman, rămânând în istorie sub numele de „Declaraţia Schuman” sau „Planul Schuman de integrare europeană”.

Două puncte importante fac ca propunerea de la 9 mai 1950 să difere de toate cele ce au precedat-o. Este vorba, în primul rând de faptul că polul cărbune-oţel nu constituie decât prima etapă a unui proces de integrare mai larg, avându-se în vedere ca, prin integrarea şi a altor domenii, să se ajungă la o comunitate economică generală, în final, chiar la o veritabilă Federaţie europeană (preconizată în chiar textul proiectului). Astfel, „punerea în comun a producţiei” urma să asigure „stabilirea imediată a bazelor comune de dezvoltare economică, prima etapă a Federaţiei Europene şi schimbarea destinului acestor regiuni mult timp dedicate fabricării de arme, cărora tot ele le cădeau apoi constant victime”.

În al doilea rând, aspectul cel mai original şi esenţial al proiectului constă în preconizarea creării unei autorităţi supranaţionale independente, dotate cu puteri reale în domeniile comunitare astfel create.

Planul are meritul de a fi abordat într-o manieră revoluţionară problema construcţiei europene, impunând principiul supranaţionalismului, abandonând metoda clasică a cooperării interguvernamentale, ce şi-a dovedit ineficienţa în primii ani de după război, şi propunând o nouă formă de cooperare – „integrarea”, caracterizată prin transferul unor competenţe statale către o entitate supranaţională, constituită prin voinţa suverană a statelor.

TRATATUL DE LA PARIS INSTITUIND COMUNITATEA EUROPEANA A CARBUNELUI SI OTELULUI (1951)

Organizaţia care se prefigura în Declaraţia Schuman nu se limita la Franţa şi Germania, ci era deschisă participării şi a altor state europene. Invitaţiei franceze, devenită franco-germană, îi răspund afirmativ, cu diverse grade de entuziasm, patru alte state ale continentului: Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Marea Britanie însă, principalul producător de cărbune şi oţel la acel moment, refuză invitaţia.

La 3 iunie 1950, guvernele celor şase state care acceptă planul Schuman publică simultan câte un comunicat prin care confirmă participarea la acesta. La invitaţia Franţei, la 20 iunie 1950 se deschide la Paris, sub preşedinţia lui Jean Monnet, o conferinţă interguvernamentală reunind aceste şase state, pentru încheierea unui tratat care să transpună liniile Declaraţiei Schuman.

Ultima parte a lucrărilor conferinţei de la Paris se concentrează asupra chestiunilor instituţionale, problema centrală fiind legitimitatea Înaltei Autorităţi. Amplele competenţe acordate acestei instituţii supranaţionale, independente faţă de guverne, întâmpină rezistenţa belgienilor şi olandezilor, care solicită stabilirea clară, în tratatul ce avea să fie încheiat, a puterilor Înaltei Autorităţi (pentru a evita eventualele excese de putere ale acesteia în detrimentul celor naţionale) şi crearea unui Consiliu de Miniştri, format din reprezentanţi a statelor membre, care să-i restrângă aceste puteri. O soluţie intermediară este identificată, acceptându-se înfiinţarea unui Consiliu de Miniştri cu competenţe limitate la chestiuni de politică economică generală, Înalta Autoritate păstrând însă exclusiv competenţa de decizie în domeniul producerii şi gestiunii cărbunelui şi oţelului.

Asupra majorităţii chestiunilor delicate cele şase state se vor pune de acord într-o a doua parte a negocierilor în toamna anului 1950, cea mai mare provocare pentru Monnet fiind eliminarea sistemului de cartele germane pentru a crea condiţiile unei concurenţe loiale. Germania acceptă clauzele anticartel, obţinând în schimb desfiinţarea regimului de internaţionalizare a bazinului Ruhr şi promisiunea de rezolvare bilaterală a statutului regiunii Saar.

Acceptarea acestui compromis, a făcut posibilă semnarea de către cele 6 state fondatoare (Franţa, Republica Federală Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg), la 18 aprilie 1951, după mai puţin de un an de la prezentarea Planului Schuman de integrare europeană, a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

Prin Tratatul instituind CECO ia naştere o piaţă comună a cărbunelui şi oţelului care presupune înlăturarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative de la libera circulaţie a acestor produse, interdicţia măsurilor discriminatorii şi a subvenţiilor sau ajutoarelor acordate de către state, o piaţă dominată de principiul liberei concurenţe. CECO va controla procesul de aprovizionare şi va fixa preţurile.

Potrivit art. 3 din Tratat, obiectivele CECO erau: să vegheze la regularizarea aprovizionării; să asigure egalitatea accesului la sursele de producţie; să vegheze la fixarea unor preţuri la cel mai mic nivel posibil; să îmbunătăţească capacitatea şi calitatea producţiei şi să promoveze o politică de exploatare raţională a resurselor naturale, să îmbunătăţească condiţiile de muncă şi de viaţă ale lucrătorilor; să stimuleze dezvoltarea schimburilor internaţionale reciproce.

Realizarea pieţei unice se va face progresiv, pentru a permite adaptarea instituţiilor naţionale la noile condiţii. După o perioadă pregătitoare, în cursul căreia se organizează instituţiile, şi care se încheie la începutul anului 1953, şi una de tranziţie, la 10 februarie 1953 este deschisă piaţa comună pentru cărbune, minereu şi fier vechi, iar pe 1 mai 1953 şi pentru oţel.

Caracterul supranaţional al Comunităţii este dat de structura sa instituţională. Organul dotat cu principalele puteri de decizie şi gestiune este Înalta Autoritate, beneficiind de autonomie faţă de guvernele statelor membre. Aceasta este compusă din nouă membrii, persoane independente desemnate de comun acord de către guvernele statelor membre în considerarea competenţelor lor personale şi exercitându-şi funcţia în totală independenţă, în interesul general al comunităţii. Acestea nu trebuie să solicite şi nici să accepte instrucţiuni de la vreun guvern sau organism. Înalta Autoritate emite, în domeniile sale de competenţă, decizii care sunt obligatorii pentru statele membre, „direct aplicabile” pe teritoriul acestora. Independentă din punct de vedere financiar (în principal prin perceperea unei taxe de maxim 1% asupra cifrei de afaceri întreprinderilor din sectorul cărbune-oţel), aceasta avea propriul capital, putând să ofere împrumuturi şi garanţii firmelor.