Drept internațional public - terorismul

1.1. Terorismul - fenomen sau manifestare izolata.

Terorismul nu produce numai şi numai teroare. Mai mult, teroarea nu reprezintă întotdeauna rezultanta principală a unui act terorist sau, chiar, a unei campanii teroriste. Teroarea este definită prin teamă extremă şi angoasă în timp ce terorismul reprezintă un pericol real dar difuz, o ameninţare vagă, greu de înţeles şi definit, imprevizibilă şi neaşteptată, cu efecte inhibitoare, de blocare a acţiunii lucide. Terorismul afectează grav atât structura socială cât şi individul luat ca atare, putând distorsiona codul de percepere şi imagini de care membrii societăţii depind şi în care au încredere. Incertitudinea legată de aberaţia comportamentală presupusă de terorism poate duce la dezorientare socială şi descurajare.

Actul de terorism are un scop similar descurajării generale; victima primară este mai puţin importantă în comparaţie cu efectul general scontat asupra unei colectivităţi sau grup căruia îi este adresat de fapt. Terorismul, deşi produce victime individuale este o crimă la adresa unei întregi comunităţi sociale. Teroarea este un fenomen psihologic natural iar terorismul reprezintă exploatarea conştientă a acesteia. Terorismul are un caracter coercitiv, menit să influenţeze prin manipulare voinţa victimelor sale directe şi a publicului ţintă. Gradul de teamă este generat de însăşi natura crimei respective, de modul de comitere sau de aparenta inutilitate şi absurditate a ei, de indiferenţa faţă de viaţa omenească, de bunurile materiale şi culturale sau simbolurile societăţii respective. Această teamă justificată constituie sursa potenţei terorismului deoarece intimitatea societăţii se bazează pe o asemenea continuă ameninţare. Pentru a-şi păstra nealterată credibilitatea, terorismul materializează sistematic ameninţarea potenţială în violenţă sângeroasă. Din acest motiv, sociologii definesc terorismul ca fiind utilizarea de către un grup a violenţei sub aco¬perire, în scopul atingerii unor obiective politice. Deci, terorismul poate fi considerat ca o formă de strategie violentă, de constrângere, utilizată pentru a schimba libertatea de opţiune a celorlalţi.

Pentru ca un act să poată fi considerat terorist, rezultatul cu care se soldează trebuie să producă neapărat şi teroare, aceasta constituind matricea ideală de materializare a unei rupturi afective şi psihologice între populaţie şi putere. Contractul social dintre individ şi societate presupune ca statul să apere populaţia de teroare, de ameninţări, de violenţă şi să ofere cetăţenilor care plătesc impozite, activităţi sociale utile, într-un cuvânt un ambient prielnic vieţii şi muncii lor.

Introducerea angoasei şi teroarei de către terorişti poate depărta publicul de instituţiile atacate de terorism, pe motiv că acestea nu mai sunt capabile să se apere şi să-i protejeze pe cetăţeni. Teroriştii pot prezenta astfel propria lor opţiune politică, socială, economică sau de altă natură pe fondul măcinării status quo-ului. Mai mult decât atât, teroarea provoacă societatea să riposteze cu violenţă tocmai pentru că ea şochează prin violenţa.

Riposta violentă poate încuraja propagarea terorii astfel încât această reacţie să vină, în mod paradoxal, în sprijinul demersului terorist.

Terorismul foloseşte permanent violenţa şi în ideea unui potenţial transfer de violenţă către societatea atacată. Acest proces presupune comutarea atenţiei publicului de la actul terorist violent la acţiunea dură, de ripostă a structurilor de putere atacate. Societatea lovită de terorism se vede adeseori handicapată de sentimente de vinovăţie induse, de pierderea încrederii şi legitimităţii în moralitatea ripostei. Astfel, frustrarea iniţială a teroriştilor poate fi transmisă societăţii ţintă. Cercul comportamental acţional se închide în aşa fel încât să nu mai poţi delimita cine este agresorul şi cine este victima, cine pe cine terorizează sau mai bine spus, cine pe cine urmăreşte să terorizeze.

După cum arătam, chiar societăţile antice au cunoscut ceea ce astăzi numim teroare politică ca formă de violenţa, nesancţionată, ca răspuns la o injustiţie percepută, în acest caz, vioienţa nu este limitată prin legi ale războiului sau ale menţinerii ordinii publice. Timp de secole, filosofii, teologii, şi politicienii s-au confruntat cu dificultatea catalogării circumstanţelor în care violenţa politică poate fi justificată sau justificabilă. Comunitatea internaţională acceptă şi astăzi - aşa cum a făcut-o întotdeauna - unele forme de violenţă letală, acceptabile moral şi legal (războiul convenţional spre deosebire de cel chimic sau biologic).

Nu există însă o delimitare similară în cazul activităţilor teroriste. Nu se poate stabili cu precizie dacă terorismul poate fi considerat „a priori" nejustificat, indiferent de cauze sau circumstanţe. Nu există un consens asupra necesităţii focalizării atenţiei cu prioritate asupra actului terorist în sine sau asupra autorului respectivului act.

Înţelegerea terorismului este dificilă deoarece termenul prezintă conotaţii diferite pentru oameni. Din acest motiv, teoreticienii fenomenului caută o bază comună de discuţie, unele idei sau conceptualizări general valabile şi acceptabile.