Drept Penal

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

SECŢIUNEA 1. Referinţe istorice

Motto: “ Sufletul unei naţii se cuprinde in legi, care prin înţelepciune şi

dreptate ocârmuiesc toată îndeletnicirea publică şi particulară. Efectul acestui adevăr se vede la toate luminatele popoară care au astăzi a sale aşezământuri tipărite şi prin care pământeanul de orice treaptă, cunoscând a lui drituri şi îndatoriri, află in a lor păzire siguranţa vietei, a cinstei şi a averii sale.”

C. STURDZA

Din cele mai vechi timpuri justiţia s-a impus, pentru apărarea valorilor ocrotite de lege, ca o funcţie de judecare a proceselor izvorâte din încălcarea legilor, ea reprezentând modalitatea în care se manifestă, în mecanismul statului de drept, puterea judecătorească care să garanteze restabilirea ordinii de drept încălcate, apărarea valorilor morale ale societăţii.

Examinarea fenomenului criminalităţii relevă că faptele de pericol social care îl compun, considerate de legea penală ca infracţiuni, se manifestă în forme foarte variate,diversitate care aduce atingere diferitelor relaţii sau valori: economice, sociale sau morale ori intereselor ocrotite de lege.

Criminalitatea se manifestă în forme variate dintre care fiecare în parte se caracterizează printr-un conţinut specific şi un anumit grad de pericol social, de aceea, pentru a fi eficientă, lupta împotriva acestui fenomen necesită, în afara unor reguli cu caracter general, si incriminarea separată, distinctă a fiecărei fapte de pericol social. Astfel, legea penală a socotit că este necesar să incrimineze şi acele fapte prin săvârşirea cărora, alterându-se adevărul, se creeaza un pericol grav sau se aduce o vătămare concretă anumitor interese ale statului ori ale unor persoane fizice.

Infracţiunile de fals le găsim prezente în toate legislaţiile cu nuanţări determinate de evoluţia socială şi economică a statelor, precum şi cu regimuri de sancţionare diferite, impuse de politica penală a fiecărui stat în parte.

Falsul monetar, dar şi falsul în înscrisuri, mai ales atunci când înscrisul emană de la şeful statului au fost considerate, au fost considerate şi sancţionate ca infracţiuni grave în legislaţiile penale din toate epocile.

Legile penale începând cu cele din antichitate şi sfârşind cu începutul secolului al XIX –lea, prevedeau pentru falsificarea de monedă pedeapsa cu moartea sau pedepse corporale ( arderea, spânzurarea, tăierea mâinii, marcarea), fiind considerate crime deosebit de grave împotriva statului şi fiind privite ca o uzurpare a dreptului conducătorului de a bate monedă. În ceea ce priveşte falsul în înscrisuri, regimul lor a variat în raport cu natura şi importanţa înscrisului. Falsificarea unui înscris emanat sau pretins ca fiind emanat de şeful statului era sancţionat în epoca feudală ca şi falsul monetar.

Încă din antichitate au existat reglementări cu privire la falsuri, astfel, legile lui Lucius Cornelius Sulla pedepseau pe falsificatorii de monedă cu deportarea şi confiscarea averii, dacă aceştia erau bogaţi, sau cu moartea dacă nu aveau avere.

Legiurile penale române conţineau dispoziţii interesante în legătură cu incriminarea faptelor de fals care erau socotite ca activităţi ilicite în toate timpurile şi în toate orânduirile şi au fost sancţionate, după gravitatea lor, în raport cu epoca respectivă, fie ca infracţiuni, fie ca abateri de ordin civil.