Dreptul de proprietate - limite și restricții

INTRODUCERE

Dreptul de proprietate, fiind cel mai important drept patrimonial, se bucură de o protecţie juridică aparte, menită să îi asigure exercitarea nestingherită. Datorită complexităţii conţinutului său juridic, dreptul de proprietate este singurul dintre drepturile patrimoniale care se poate dezmembra în alte drepturi a căror manifestare exterioară să reprezinte una dintre funcţiile sale dominante.

În concepţia clasică, alcătuită după tradiţia dreptului roman, proprietatea apare ca prototipul dreptului real absolut. De asemenea, dreptul de proprietate este un drept exclusiv şi perpetuu. Dar, oricât de absolut ar fi reglementat prin lege, dreptul de proprietate nu ar prezenta vreo autoritate şi nici interes, decât în măsura în care exerciţiul lui este garantat şi protejat. În acest scop legea pune la îndemâna proprietarului un complex de mijloace de apărare – specifice şi nespecifice – a dreptului său. Aceste mijloace de apărare sunt reprezentate de acţiunile prin care titularul dreptului de proprietate tinde să înlăture atingerile aduse acestui drept şi să obţină restabilirea lui.

În sistemul nostru de drept, proprietatea beneficiază de o dublă garanţie: o garanţie de ordin constituţional şi o garanţie de drept comun, manifestată prin mijloace juridice de apărare.

Prin proprietate se înţelege totalitatea relaţiilor dintre oameni privind însuşirea bunurilor, relaţii reglementate de norme sociale specifice diferitelor epoci istorice. Proprietatea presupune deci exercitarea atributelor de proprietar asupra unor bunuri determinate sau determinabile în mod direct şi nemijlocit. Conţinutul dreptului de proprietate include mai multe elemente: însuşirea ca posesie, folosirea obiectului proprietăţii, dispoziţia asupra acestuia, dreptul de a culege fructele ca şi dreptul de gospodărire, administrare şi gestionare.

Particularităţile dreptului de proprietate constau în aceea că proprietarul exercită atributele acestui drept în putere proprie şi în interes propriu. Aceasta înseamnă că el se supune numai legii, în timp ce persoanele care exercită unele atribute ale dreptului de proprietate o fac în temeiul voinţei proprietarului şi al legii, proprietarul fiind acela care determină limitele de exercitare a acestor atribute. De asemenea, proprietarul exercită atributele dreptului său în interesul propriu, adică este singurul subiect de drept care exercită personal sau prin alte persoane plenitudinea atributelor dreptului de proprietate, conform propriului său interes.

Dreptul de proprietate se poate dezmembra în alte drepturi a căror manifestare exterioară să reprezinte una dintre funcţiile sale dominante, şi anume aceea de a folosi un lucru, de a trage din el foloasele sau de a-i culege fructele şi de a dispune de el.

În prezent există două forme de proprietate: privată şi publică.

Forma proprietăţii private este expres consacrată în Constituţie. Dreptul de proprietate privată este garantat printr-o dispoziţie constituţională prin care se prevede că „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Dreptul de proprietate privată este dreptul care aparţine persoanelor fizice, juridice, statului sau unităţilor administrativ teritoriale asupra unor bunuri imobile sau imobile, exercitând asupra lor atributele dreptului de proprietate, în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere şi în interes propriu, în condiţiile determinate de lege. Proprietatea privată este alienabilă (se află în circuitul civil), prescriptibilă, sesizabilă, (bunurile care formează obiectul ei vor putea fi urmărite de creditori, pentru satisfacerea creanţelor lor). Dreptul de proprietate privată este un drept exclusiv şi perpetuu şi are caracter nelimitat, sub aspectul bunurilor care pot aparţine acestui drept de proprietate.

Bunurile care nu sunt ale particularilor fac parte din proprietatea publică şi nu pot fi înstrăinate decât după regulile şi formele prescrise anume pentru ele. Proprietatea publică prezintă următoarele caracteristici: caracterul imprescriptibil, insesizabil şi inalienabil. Bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară, prin acte juridice civile şi nici pe cale forţată, prin expropriere.

În perioada modernă au început să fie aduse tot mai multe restricţii dreptului de proprietate. În general, sub pretextul unor necesităţi sociale, prin diferite acte normative, statul a impus şi impune o serie de limite dreptului de proprietate.