Dreptul de proprietate privată și publică în dreptul român și contemporan

În literatura juridică proprietatea apare fie ca drept subiectiv, fie ca instituţie a dreptului obiectiv.

Dreptul de proprietate în sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează modul de repartiţie a mijloacelor de producţie, precum şi a produselor.

Dreptul subiectiv de proprietate, acea posibilitate de a stăpâni un lucru prin putere proprie şi în interes propriu este definit de normele dreptului obiectiv.

Instituţia dreptului de proprietate s-a cristalizat după o îndelungată evoluţie istorică de la începuturile republicii şi până la Iustinian.

În epoca anterioară apariţiei legii celor XII Table, (cea mai importantă lege romană a apărut pe fondul conflictului dintre patricieni si plebei. Legea cuprindea atât dispoziţii de drept public cât şi de drept privat . Această lege a fost în vigoare vreme de unsprezece secole. Către sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului, dispoziţiile sale au devenit inaplicabile.) pentru care elementele documentare sunt puţine, dreptul de proprietate a trecut probabil prin aceleaşi stadii de dezvoltare ce se întâlnesc la toate popoarele. Se pare că obiectele asupra cărora s-a exercitat mai întâi dreptul de proprietate au fost lucrurile mobile pe care omul primitiv şi le-a procurat prin iscusinţa lui.

Proprietatea personală asupra imobilelor se va realiza mult mai târziu. Este deductibil că s-a cunoscut mai întâi proprietatea colectivă asupra pământului aparţinând unui anume grup social, care a purtat numele de gens. Apoi a apărut posibilitatea ca fiecare cap de familie să fi ajuns să stăpânească drept avut personal locuinţa cu împrejurimile ei.

După apariţia legii celor XII Table avem confirmarea existenţei proprietăţii individuale încă din secolul a V-lea î.e.n., deoarece era consfinţită libertatea de a testa şi dreptul fiecărui moştenitor de a cere ieşirea din indiviziune prin actio familiae herciscundae.

Această proprietate individuală a avut vreme de veacuri o formă specific română denumită dominium ex iure quiritium. Pe la mijlocul penultimului secol al Republicii apare o nouă formă de proprietate numită proprietatea bonitară care a fost creată de pretori. Ambele forme de proprietate au funcţionat multă vreme concomitent înregistrându-se totuşi tendinţa de recesiune a proprietăţii quiritare care va fi desfiinţată de Iustinian.

Formele prestatale de proprietate

Pentru a explica formele de proprietate din perioada anterioară apariţiei statului, e necesar să plecăm de la nivelul dezvoltării forţelor de producţie. În societatea gentilică, pentru asigurarea celor necesare traiului, oamenii trebuiau să muncească în comun, iar aceasta a dat naştere proprietăţii comune asupra mijloacelor de producţie cât şi asupra produselor.

În etapa de tranziţie de la comuna primitivă la societatea statală apar, in condiţiile prefigurării noii formaţiuni sociale sclavagismul, următoarele forme primitive de proprietate: proprietatea colectiva a ginții, proprietatea familială asupra pământului şi proprietatea individuală asupra sclavilor.

Proprietatea colectivă a ginții

Proprietatea colectivă a ginții – ager gentilicus – constituia prima forma de proprietate asupra pământului pe care au cunoscut-o romanii. Mărturie în acest sens stau urmele lăsate în formele de transmitere a proprietăţii, respectiv mancipatio, în formele necesare pentru intentarea succesiunii legale atribuite sui heredes-ilor, iar în lipsa acestora, agnaţilor, iar în lipsa agnaţilor gentililor conform Legii celor XII Table prin care a fost consacrată succesiunea.

Mărturii ale autorilor latini şi greci. În epoca prestatală a Romei, pământul, ca principal mijloc de producţie, se afla în proprietatea colectivă a ginții. Existenţa proprietăţii colective a ginții este menționată, deşi nu foarte clar în numeroase texte ale autorilor latini şi greci, iar pe de altă parte, numeroase instituţii juridice romane mai recente păstrează urme care, în mod cert , au fost lăsate de vechea proprietate colectivă. Potrivit acestor texte, în epoca prestatală proprietatea era colectivă, cu excepţia a doua iugăre de pământ care se aflau în proprietatea familială. Printr-o interpretare literală s-ar putea ajunge la concluzia că cele două iugăre de pământ au fost atribuite, de către Romulus, cu titlu de proprietate privată. În realitate, prin reforma atribuită lui Romulus, pământurile au fost repartizate numai cu titlu de proprietate familială, ca formă mai evoluată proprietăţii primitive.

Urme lăsate de proprietatea colectivă asupra unor instituţii juridice. În literatura juridică s-a afirmat că proprietatea privată a fost o permanenţă a civilizaţiei romanilor, că ei au cunoscut-o încă din momentul fondării cetăţii. Aceste teorii care vad rădăcinile unor instituţii juridice în factori psihologici şi nu în condiţiile materiale de existenţă sunt contrazise de numeroase urme pe care proprietatea colectivă, dominantă în epoca prestatală, le-a lăsat atât în domeniul public, cât şi in domeniul privat. Menţionăm numai urmele lăsate de proprietatea colectivă asupra mancipaţiunii, asupra formelor cerute pentru revendicarea unui lucru şi asupra sistemului succesiuni legale.

A) Mancipaţiunea, modul originar de transmitere a proprietăţii la romani, presupunea ţinerea cu mâna de către dobânditor a lucrului transmis. Fireşte această formă nu se putea aplica la lucruri imobile. Prin urmare, în epoca apariţiei mancipaţiunii nu se cunoştea proprietatea privată asupra pământului şi caselor, ci numai asupra lucrurilor mobile ca sclavii şi vitele, deoarece numai asemenea lucruri puteau fi aduse in faţa martorilor şi ţinute cu mâna de achizitor.

B) Acţiunea în revendicare a îmbrăcat, în epoca veche forma lui sacramentum in rem, presupunea şi prezenţa lucrului în faţa magistratului. Această formă nu putea fi îndeplinită în cazul lucrurilor imobile, aşa încât trebuie să admitem că aceste lucruri nu erau obiect de proprietate privată, în cazul în care bunurile mobile făceau obiectul proprietăţii private atunci forma originară a revendicării ar fi fost elaborată încât să fie aplicabilă şi în cazul lor.

C) Succesiunea legală era atribuită sui heredes – ilor iar în lipsa acestora agnațiilor, iar dacă lipseau şi agnaţii, gentililor.