Dreptul Familiei

Consideraţii generale privind obligaţia legală de întreţinere

1.1. Scurt istoric

Statul român acordă o atenţie deosebită familiei, oferind garanţii constituţionale care asigură înalta principialitate pe care se clădesc raporturile ce se nasc între membrii săi.

Existenţa şi evoluţia relaţiilor de familie nu poate fi concepută în afara vieţii sociale. Întotdeauna, societatea a acordat un interes major problemelor vieţii personale şi mai ales modului cum este concepută familia.(1)

Familia, formă istorică de comunitate umană, este un fenomen complex al cărui conţinut este dat de ansamblul de relaţii natural-biologice şi sociale, de funcţiile sale de perpetuare a speciei umane, economice, pedagogic-educative şi de solidaritate familială.

Funcţia economică a familiei îşi găseşte expresia în comunitatea de bunuri şi în obligaţia legală de întreţinere. În cadrul familiei pe baza muncii celor ce o compun, se asigură mijloacele de existenţă necesare satisfacerii nevoilor zilnice, atât pentru cei capabili de muncă, cât şi pentru cei ce se află în nevoie, fie pentru că sunt minori, din cauză de boală sau bătrâneţe, inapţi de muncă şi nu dispun de mijloacele necesare traiului.

Obligaţia de întreţinere impune celor ce le incumbă o sarcină grea şi dificilă. Cei ce se află în nevoie nu pot contribui la obţinerea celor necesare familiei, dimpotrivă existenţa lor este asigurată din câştigul celorlalţi membri ai familiei, în principal datorită sentimentelor curate şi a legăturilor sufleteşti dintre membrii familiei, dar şi prin forţa coercitivă a statului.

Realizarea existenţei şi realizarea pregătirii în cadrul familiei este prima formă de educaţie. Aici se

1. Ionel Achim, „Omul şi familia în Cetăţean, societate, familie”, Editura politică, Bucureşti, 1970, pag.209;

formează deprinderi, se formează modele de viaţă, copiii, mai ales, văzând în primele fiinţe întâlnite întruchiparea superlativelor existente şi posibile.

Regulile de drept, înainte de a căpăta acest caracter, sunt reguli de morală. Obligaţia legală de întreţinere are înainte de toate un fundament moral-etic.

Problema întreţinerii, în general i-a preocupat pe oameni din cele mai vechi timpuri. În comunitatea primitivă rezolvarea acestei probleme era dictată de condiţiile vieţii materiale şi de multiplele şi variatele raporturi ce se năşteau între oameni.

În perioada familiei pereche, grija pentru existenţa copiilor aparţinea mamei şi rudelor sale în cazul în care legătura conjugală lua sfârşit. Bărbatul care era prea leneş sau prea neîndemânatic pentru a putea contribui la proviziile comune, putea fi izgonit din familie.

Ginta ateniană îşi asuma obligaţia de “ajutor, apărare şi sprijin”, iar cea romană, din timpurile mai vechi ale Romei, cunoştea obligaţia membrilor ei “de a se apăra şi ajuta reciproc”. Întreţinerea celor aflaţi în nevoie se realiza prin forţa obiceiului.(1)

În dreptul asiro-babilonian sub imperiul codului lui Hamurabi, ca urmare a dezvoltării private, tatăl avea dreptul să facă donationes inter vivos (donaţie între vii) în favoarea soţiei, fiicelor şi fiilor acesteia, pentru o parte din averea sa, cealaltă parte putând să o cedeze în parţi egale fiilor şi fiicelor sale cu obligaţia acestora de a-i acorda pensie alimentară.(2)

Neexistând reglementări precise în dreptul roman, âşi al produsului muncii, avea puteri discreţionare atât asupra persoanelor de sub autoritatea sa,

1. Fr. Engels, „Originea familiei,a proprietăţii private şi a statului”,1975, pag.103, 127, 333

2. Vladimir Hanga, „Istoria generală a statului şi dreptului”, Bucureşti 1968, pag.37

cât şi asupra patrimoniului comun. Încă din vremea lui Gaius, familia id est patrimonium (moştenirea) era transmisă prin testament(1) de către şeful familiei. Cu toate că nici o dispoziţie a dreptului civil roman nu o sancţiona, trebuie admisă existenţa obligaţiei lui pater familias de a hrăni persoanele de sub autoritatea sa.(2) În dreptul roman primitiv, dacă divorţul se pronunţa contra femeii, bărbatul avea retentio propter liberas în baza căreia reţinea câte o şesime din dota femeii pentru fiecare copil fără însă a putea depăşi jumătate din dotă.

Obiectul întreţinerii la romani consta în asigurarea hranei, îmbrăcămintei, locuinţei şi încălţămintei pentru creditor şi cei ce după lege cădeau în sarcina lui. Creditorul întreţinerii putea renunţa la acesta, dar numai cu aprobarea pretorului. Copiii născuţi din incest, nu aveau dreptul la întreţinere.

În common law, obligaţia alimentară este cunoscută din cele mai vechi timpuri ca o simplă obligaţie morală(3) care s-a transformat, cu timpul, într-o adevărată obligaţie civilă.

Statutele oraşelor Italiei din secolele XIV-XVIII şi dreptul canonic permiteau stabilirea paternităţii şi prevedeau obligaţia tatălui natural de a plăti alimente pentru copii.(4)

Raportul juridic de întreţinere este consacrat şi în vechiul drept românesc. Codul lui Calimach consacră datoria părinţilor de a se îngriji de creşterea şi educarea copiilor; tatăl se ocupa de asigurarea hranei, iar mama de “nevătămarea trupului şi a sănătăţii lor”.