Dreptul internațional și instituții europene

Capitolul 1

Evoluţia procesului de integrare europeană

1.4. Accepţiuni

1.4.1. Idei şi curente integraţioniste

Este un fapt de necontestat că Europa este moştenitoarea civilizaţiei greceşti, romane şi a bisericii creştine, iar dacă se vorbeşte despre o unire a Europei, trebuie să se admită că aceasta a început în Italia, la Roma. Roma a fost aceea care a impus pentru prima dată Europei o unitate politică. De la Marea Neagră şi până în Anglia, din Carpaţi şi până în Pirinei legiunile romane, în marşul lor, au impus popoarelor imperiului o unitate şi o ordine bazate pe aceleaşi legi romane.

După Pax Romana, cea care a încercat să-i ia locul a fost Pax Christiana, imperiul lui Carol cel Mare (care, în mod surprinzător, cuprindea în mare teritoriul celor şase membri fondatori ai Pieţei Comune) fiind un puternic element de coeziune şi, mai ales, un sprijin important pentru biserica catolică.

Spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi, mai viguros, în secolul al XV-lea se menţionează apariţia câtorva planuri, unele nu prea dezvoltate, referitoare la un fel de organizaţii europene de genul unor adunări de regi şi prinţi, care trebuiau să reprezinte marile puteri şi să supravegheze menţinerea păcii

În “Republica foarte creştină” a avocatului Pierre Dubois din secolul al XIV-lea, în locul ideii şi principiului subordonării, pentru prima dată în istorie, se propune egalitatea între suverani, republica imaginată urmând să fie condusă de un fel de consiliu laic format din înţelepţi şi experţi, având însă ca arbitru Sfântul Scaun.

În 1623, Emeric Crucé publică proiectul său de federaţie mondială, intitulat “Le nouveau Cynée ou discours des occasions et moyens d’établir une paix générale et la liberté du commerce par tout le monde”, care insistă asupra intereselor şi motivelor economice ale federaţiei, propunând şi o monedă internaţională.

În anul 1645, ministrul regelui Henric al IV-lea propune un plan politic de organizare a Europei pe baze federaliste. Federaţia preconizată trebuia să fie o republică sub conducerea regelui Henric al IV-lea, din care ar fi făcut parte Franţa, Anglia, Spania, Lombardia, Danemarca, Suedia, Ungaria, Polonia, Boemia, Statele Papale, cantoanele Elveţiei, Belgia, Veneţia şi Italia. Rusia era socotită stat semi-asiatic şi ar fi putut fi primită în federaţie ca simplă aliată, fiind mai legată de Asia decât de Europa. Cei 75.000 de oameni care s-ar fi aflat în armata acestei republici ar fi avut ca unic scop acela de a-i alunga pe turci din Europa, mărind astfel teritoriul european al federaţiei.

Părintele Saint-Pierre, secretar al Congresului de pace din 1713, propune un proiect destul de închegat prin care suveranii Europei sunt chemaţi să formeze o societate europeană pentru soluţionarea fără război şi prin mijloace de arbitraj a diferendelor viitoare, pentru reducerea numărului şi importanţei acestor diferende, pentru prevenirea oricăror războaie civile, pentru a se bucura în linişte de avantajele imense ale unui comerţ neîntrerupt şi universal, pentru întărirea perpetuării Casei lor la tron şi pentru mărirea bogăţiei, independenţei şi securităţii lor

Secolul al XVIII-lea cunoaşte multe proiecte şi aduce multe idei noi în toate domeniile, dar mai ales în domeniul organizării statale şi a formei de guvernământ. Jean-Jacques Rousseau propune o Confederaţie, Montesquieu crede că modelul de organizare a Europei este Liga Lyceană, Voltaire se gândeşte la Frédéric al II-lea pentru realizarea unirii Europei. Jérémie Bentham consideră că, pentru organizarea Europei, ar fi necesare o Dietă Europeană cu dezbateri publice, o Curte de Arbitraj şi o armată comună.

Primul război mondial aduce desăvârşirea formării statelor naţionale în Europa, iar Societatea Naţiunilor semnalează o încercare de împăcare a acestor noi entităţi apărute pe arena internaţională cu vechea tendinţă a marilor puteri – cucerire şi subjugare.

În perioada interbelică s-a creat Mişcarea Paneuropeană, care a elaborat un proiect de pact paneuropean alcătuit dintr-un ansamblu de principii atât de bine formulate, încât cu greu li s-au putut aduce critici. Aceste principii se refereau la menţinerea intactă a suveranităţii statelor, stimularea sentimentului solidarităţii europene, crearea unei uniuni vamale europene. Proiectul considera că alianţa eternă pentru pacea europeană însoţită de organizarea cooperării politice, economice şi intelectuale în Europa ar fi trebuit să primească numele de “Statele Federale ale Europei” sau o altă denumire similară. Alianţa era concepută ca o înţelegere regională în termenii Art. 21 din Pactul Societăţii Naţiunilor Unite, cuprinzând toate teritoriile europene inclusiv Marea Britanie, Irlanda şi Islanda. Capitala urma să se stabilească într-un district federal, iar cetăţenii statelor federale şi apatrizii ar fi primit cetăţenie europeană. Mişcarea a avut mai multe congrese; cel de la Basel din 1932 şi cel de la Viena din 1935 au încercat să ia poziţie împotriva hitlerismului.

Tot în perioada interbelică, ministrul de externe al Franţei Aristide Briand propune în anul 1929, pentru prima oară în numele unui guvern, crearea în Europa a unei structuri federale.

După al doilea război mondial, avalanşa de idei referitoare la realizarea unei integrări este foarte puternică, cu atât mai mult cu cât sunt susţinute de apariţia unui mare număr de organizaţii internaţionale.

De la balanţa puterii existente în 1939, lumea s-a îndreptat, după război, spre un sistem bipolar. Dorinţa Europei de Vest de a juca un rol în contextul rivalităţii marilor puteri, a dus la integrarea europeană, care a devenit un factor al dezintegrării sistemului bipolar