Dreptul la proprietate privată în jurisprudența CEDO

INTRODUCERE

Apariția conceptului de drepturi ale omului este rezultatul evoluției ideilor umaniste și a receptării acestora din ce în ce mai intense. Debutul, din punct de vedere cronologic poate fi poziționat în antichitatea preocupată de definirea omului și a poziției sale în societate și de formularea înaltelor principii morale, a ideii de justiție. În timp, concepții noi au fost cristalizate, datorită în principal evoluției societății, a mutațiilor produse în plan politic și juridic, a teoriilor filosofice reflectate pregnant în acte și documente ale vremurilor. Se poate aprecia deci că „elaborarea conceptului de drepturi ale omului a fost rezultanta unor acte juridice cu un bogat conținut moral și politic, a consacrării sub forma unor documente redactate de juriști de mare prestigiu, a unor principii de organizare politică, fundamentate în opere teoretice de valoare universală, care au rezistat timpului. Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat prin urmare, o sinteză a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun, ridicând pe trepte noi principiile umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă și din năzuințele generale de libertate care se facuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele XVII și XVIII” .Inițial drepturile omului s-au afirmat în domeniul civil și politic, ulterior în plan economic și social, aceste etape fiind înregistrate în doctrină ca prime generații ale drepturilor omului, între care există o interdependență evidentă.

În prezent, dată fiind dimensiunea internațională dobândită de necesitatea garantării drepturilor omului, cooperarea statelor pentru realizarea dezideratului enunțat, s-a conturat o a treia generație a drepturilor omului, rezultat al definirii în plan teoretic și transpunerea practică a conceptelor noi de drept la dezvoltare, drept la viață, drept la pace, dreptul la un mediu sănătos de viață, dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanității.

Așadar, conceptul de drepturi ale omului reprezintă rezultatul secolelor anterioare de zbucium și dezvoltare ale comunităților omenești, astfel au determinat apariția unor serii de documente (Declarația Universală a Drepturilor Omului sau cele două Pacte ale ONU din 1966), care s-au armonizat și concretizat într-un cadru juridic internațional care marchează începutul unei epoci a drepturilor. La nivel european, modalitatea de aplicare universală și efectivă a drepturilor omului este înfățișată de Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, care a fost adoptată la 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.

CAPITOLUL I - CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN DREPTUL INTERN

1.1. Noțiunea dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate reprezintă o noțiune cât se poate de plurivalentă deoarece încorporează o multitudine de accepțiunii de ordin istoric, socio-economic și juridic, aflate într-o continuă schimbare și evoluție, pentru că proprietatea a existat odată cu prima apariție a omului, fiind conceptul care a determinat și determină în continuare dezvoltarea societății umane.

Dreptul de proprietate a cunoscut de-a lungul timpului o mulțime de definiții din partea literaturii juridice de specialitate sau o multitudine de reglementării prin acte și legi emanate de la puterea legislativă a statului, care l-au caracterizat ca un concept complex ce implică o imixtiune a socialului cu juridicul. Astfel, în Titlul II „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” din Constituția României la Capitolul II „Drepturile și libertățile fundamentale”, art. 44 precizează că „dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”. Totodată se prevede și faptul că „proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. De asemenea, art. 44 face mențiunea că este interzis, fără nici o îndoială, „naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor de bunuri”.

În Titlul IV al Constituției României Economia și finanțele publice, prin art. 136 se consacră faptul că „proprietatea este publică și privată; proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrative-teritoriale, iar proprietatea privată este inviolabilă”. Așadar, în percepția legiuitorului roman, „dreptul de proprietate apare ca un drept fundamental al cetățenilor țarii, înscris printre celelalte drepturi și libertăți fundamentale recunoscute și apărate de orice constituție democratică modernă” .În Titlul II al Cărții a II-a „Despre proprietate” a fostului Cod civil român de la 1864, prin art. 480, dreptul de proprietate era caracterizat ca fiind dreptul pe care îl are o anumită persoană asupra unui lucru, de care poate dispune exclusiv și absolut, însă numai în condițiile reglementate de lege. Iar, in urmatorul art. 481 se prevedea faptul că nici o persoană nu putea fi obligată să renunțe la proprietatea sa, excepție făcând însă cauza de utilitate publică în schimbul unei despăgubiri care trebuia să fie dreaptă și prealabilă, determinând astfel conținutul noțiunii exproprieri pentru cauză de utilitate publică. Prin urmare, și în vechiul cod civil român era reglementat o trecere forțată a unui bun imobil în proprietatea statului.

În material Noului cod civil , dreptul de proprietate este reglementat în Cartea a III-a „Despre bunuri”. Astfel, potrivit art. 552 proprietatea este publică sau privată, determinându-se în acest mod principalele forme ale dreptului de proprietate în material dreptului nostru civil. Noul cod civil realizează o regularizare mult mai riguroasa a dreptului de proprietate, prin legiferarea unor instituții noi în dreptul civil român, precum sunt administrarea bunurilor altuia și fiducia și de asemenea prin inserarea în cadrul legislativ al noului cod civil a reglementărilor cu privire la publicitatea imobiliară sau dreptul de proprietate publică, care erau anterior determinate prin legi speciale.

În concluzie, am putea define dreptul de proprietate ca fiind „acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere și interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației conexe” .