Dreptul la proprietate privata in jurisprudenta CEDO

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Dreptul la proprietate privata in jurisprudenta CEDO.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier docx de 25 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I - CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN DREPTUL INTERN 4
1.1. Noțiunea dreptului de proprietate 4
1.2. Formele de proprietate 5
1.2.1. Proprietatea privată 5
1.2.2. Proprietatea publică 6
CAPITOLUL AL II-LEA - NOTIUNII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ LA CEDO 8
2.1. Scurt istoric al dreptului de proprietate privată 8
2.2. Noțiunea de „bunuri” în jurisprudența CEDO 11
2.3. Domeniul de aplicabilitate al noțiunii de proprietate în jurisprudența CEDO 13
CAPITOLUL AL III - LEA - PRIVAREA DE PROPRIETATE CA URMARE A CONDIȚIILOR IMPUSE DE ART. 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 ADIȚIONAL LA CONVENȚIA PENTRU APĂRAREA DRETURILOR OMULUI ȘI A LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE 14
3.1. Considerații generale asupra privarii de proprietate 14
3.2. Legalitatea măsurii privării de proprietate 15
3.3. Cauza de utilitate publică 17
3.4. Indemnizarea corespunzătoare a titularului dreptului de proprietate 18
3.5. Proporționalitatea măsurii 19
CONCLUZII 20
BIBLIOGRAFIE 22

Extras din document

INTRODUCERE

Apariția conceptului de drepturi ale omului este rezultatul evoluției ideilor umaniste și a receptării acestora din ce în ce mai intense. Debutul, din punct de vedere cronologic poate fi poziționat în antichitatea preocupată de definirea omului și a poziției sale în societate și de formularea înaltelor principii morale, a ideii de justiție. În timp, concepții noi au fost cristalizate, datorită în principal evoluției societății, a mutațiilor produse în plan politic și juridic, a teoriilor filosofice reflectate pregnant în acte și documente ale vremurilor. Se poate aprecia deci că „elaborarea conceptului de drepturi ale omului a fost rezultanta unor acte juridice cu un bogat conținut moral și politic, a consacrării sub forma unor documente redactate de juriști de mare prestigiu, a unor principii de organizare politică, fundamentate în opere teoretice de valoare universală, care au rezistat timpului. Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat prin urmare, o sinteză a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun, ridicând pe trepte noi principiile umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă și din năzuințele generale de libertate care se facuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele XVII și XVIII” .Inițial drepturile omului s-au afirmat în domeniul civil și politic, ulterior în plan economic și social, aceste etape fiind înregistrate în doctrină ca prime generații ale drepturilor omului, între care există o interdependență evidentă.

În prezent, dată fiind dimensiunea internațională dobândită de necesitatea garantării drepturilor omului, cooperarea statelor pentru realizarea dezideratului enunțat, s-a conturat o a treia generație a drepturilor omului, rezultat al definirii în plan teoretic și transpunerea practică a conceptelor noi de drept la dezvoltare, drept la viață, drept la pace, dreptul la un mediu sănătos de viață, dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanității.

Așadar, conceptul de drepturi ale omului reprezintă rezultatul secolelor anterioare de zbucium și dezvoltare ale comunităților omenești, astfel au determinat apariția unor serii de documente (Declarația Universală a Drepturilor Omului sau cele două Pacte ale ONU din 1966), care s-au armonizat și concretizat într-un cadru juridic internațional care marchează începutul unei epoci a drepturilor. La nivel european, modalitatea de aplicare universală și efectivă a drepturilor omului este înfățișată de Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, care a fost adoptată la 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.

CAPITOLUL I - CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN DREPTUL INTERN

1.1. Noțiunea dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate reprezintă o noțiune cât se poate de plurivalentă deoarece încorporează o multitudine de accepțiunii de ordin istoric, socio-economic și juridic, aflate într-o continuă schimbare și evoluție, pentru că proprietatea a existat odată cu prima apariție a omului, fiind conceptul care a determinat și determină în continuare dezvoltarea societății umane.

Dreptul de proprietate a cunoscut de-a lungul timpului o mulțime de definiții din partea literaturii juridice de specialitate sau o multitudine de reglementării prin acte și legi emanate de la puterea legislativă a statului, care l-au caracterizat ca un concept complex ce implică o imixtiune a socialului cu juridicul. Astfel, în Titlul II „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale” din Constituția României la Capitolul II „Drepturile și libertățile fundamentale”, art. 44 precizează că „dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”. Totodată se prevede și faptul că „proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. De asemenea, art. 44 face mențiunea că este interzis, fără nici o îndoială, „naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor de bunuri”.

În Titlul IV al Constituției României Economia și finanțele publice, prin art. 136 se consacră faptul că „proprietatea este publică și privată; proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrative-teritoriale, iar proprietatea privată este inviolabilă”. Așadar, în percepția legiuitorului roman, „dreptul de proprietate apare ca un drept fundamental al cetățenilor țarii, înscris printre celelalte drepturi și libertăți fundamentale recunoscute și apărate de orice constituție democratică modernă” .În Titlul II al Cărții a II-a „Despre proprietate” a fostului Cod civil român de la 1864, prin art. 480, dreptul de proprietate era caracterizat ca fiind dreptul pe care îl are o anumită persoană asupra unui lucru, de care poate dispune exclusiv și absolut, însă numai în condițiile reglementate de lege. Iar, in urmatorul art. 481 se prevedea faptul că nici o persoană nu putea fi obligată să renunțe la proprietatea sa, excepție făcând însă cauza de utilitate publică în schimbul unei despăgubiri care trebuia să fie dreaptă și prealabilă, determinând astfel conținutul noțiunii exproprieri pentru cauză de utilitate publică. Prin urmare, și în vechiul cod civil român era reglementat o trecere forțată a unui bun imobil în proprietatea statului.

În material Noului cod civil , dreptul de proprietate este reglementat în Cartea a III-a „Despre bunuri”. Astfel, potrivit art. 552 proprietatea este publică sau privată, determinându-se în acest mod principalele forme ale dreptului de proprietate în material dreptului nostru civil. Noul cod civil realizează o regularizare mult mai riguroasa a dreptului de proprietate, prin legiferarea unor instituții noi în dreptul civil român, precum sunt administrarea bunurilor altuia și fiducia și de asemenea prin inserarea în cadrul legislativ al noului cod civil a reglementărilor cu privire la publicitatea imobiliară sau dreptul de proprietate publică, care erau anterior determinate prin legi speciale.

În concluzie, am putea define dreptul de proprietate ca fiind „acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere și interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației conexe” .

Fisiere in arhiva (1):

  • Dreptul la proprietate privata in jurisprudenta CEDO.docx

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii
1. Victor Luncan, Victor Duculescu „Drepturile omului - studiu introductiv, culegere de documente internaționale și acte normative de drept intern” - LUMINA LEX - București, 1993.
2. I. Diaconu - Drepturile Omului- Institutul Roman pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 1993.
3. F. Sudre, La Protection du droit de propriete par la Cour Europeenne des droits de l’homme, D, 1988.
4. M. Toma, Drept civil. Drepturile Reale, Ed. și Tipografia Argument, București, 1999.
5. Fl. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr. 10/2001 comentată și adnotată, vol. I, Ed. Rosetti, București, 2001.
6. C.-L. Popescu, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (1999-2002), Ed. All Beck, București, 2003.
7. R. Rizoiu, Jurisprudență CEDO, studii și comentarii, INM, 2005.
8. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005.
9. M. Uliescu, Dreptul de proprietate publică în configurarea Noului Cod Civil, în Noul Cod Civil. Comentarii, Ed. Universul Juridic, București, 2011.
10. C. Bîrsan, Drepturi civil. Drepturi reale principale, ediția a 2-a revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2015
II. Legislație
1. Constituția României din 2003, ca republicare a Constituției României din 1991, cu actualizarea denumirilor și renumerotarea articolelor, revizuită prin Legea nr. 429/2003 și aprobată prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003.
2. Legea 287/2009 privind Noul codul civil, în M. Of. din 15.07.2011.
3. Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 16 decembrie 1948, prin Rezoluția 217 A în cadrul celei de-a treia sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.
4. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, publicată în monitorul official nr.135 din 31 mai 1994.
III. Studii de specialitate
1. R. Chiriță, Exproprierea de fapt. Un comentariu al hotărârii CEDO în cauza Burghelea v. România, în Studia Universitatis Babeș Bolyai, studia.law.ubbcluj.ro.
IV. Jurisprudență
1. Cererea nr. 10741/84, Decizia din 13 decembrie 1984, DR. nr. 41.
2. Cauza James și alții contra Marii Britanii (CEDO), Hotărârea din 22 februarie 1986.
3. Cauza Lithgow și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (CEDO), Hotărârea din 8 iulie 1986.
4. Cauza Sfintele Mănăstiri contra Greciei (CEDO), Hotărârea din 7 aprilie 1993.
5. C.C. Decizia nr. 31 din 26 mai 1993 în Curtea Constituțională. Culegere de decizii 1992-1993.
6. Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții contra Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995.
7. Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe (CEDO), Hotărârea din 5 noiembrie 2002.
8. Cererea nr. 37290/97, Hotărârea din 12 decembrie 2002.
9. Cererea nr. 2252/02, Hotărârea din 16 noiembrie 2006, în M. Of. nr. 265 din 19 aprilie 2007.
10. Cererea nr. 21740/02, Hotărârea din 15 februarie 2007.
11. Hotărârea din 27 ianuarie 2009 pronunțată în cauza Burghelea v. România, publicată în M. Of. Nr. 736 din 29 octombrie 2009.
12. Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (CEDO), Hotărârea din 12 octombrie 2010.
V. Site-uri internet
1. www.legalis.ro.
2. http:// hudoc.echr.coe.int/sites.
3. www.csm1909.ro.