Dreptul Mării

1. Noţiunea şi istoricul dreptului mării

Dreptul internaţional al mării face parte din dreptul internaţional public.El este format din ansamblul normelor de drept internaţional (convenţionale şi cutumiare), care reglementează regimul juridic al spaţiilor maritime, raporturile de colaborare dintre state în folosirea acestor spaţii şi a resurselor lor.

Din dreptul mării fac parte nu numai reglementările de drept internaţional public, ci şi unele norme de drept intern al statelor, referitoare la drepturile lor suverane exercitate în anumite spaţii maritime.

Dreptul internaţional al mării, ca parte a dreptului internaţional public, a apărut şi s-a dezvoltat ca o consecinţă a creşterii interesului omenirii şi a statelor pentru folosirea oceanului planetar şi a bogăţiilor sale. Oceanul planetar reprezintă 71 la sută din suprafaţa Terrei.

Codificarea oficială a dreptului mării s-a făcut în cadrul unor conferinţe internaţionale. După cel de-al doilea război mondial, au avut loc 3 conferinţe internaţionale pentru codificarea dreptului mării. Primele două conferinţe s-au ţinut la Geneva, în anii 1958 şi 1960. Conferinţa a treia de codificare a dreptului mării, sub egida O.N.U., s-a ţinut între anii 1973-1982.

Conferinţa de la Geneva, din anul 1958, a adoptat 4 convenţii internaţionale de codificare a dreptului mării, care sunt în vigoare şi în prezent. Ele sunt: „Convenţia privind marea teritorială şi zona contiguă”; „Convenţia cu privire la platoul continental”; „Convenţia privind marea liberă” şi „ Convenţia cu privire la pescuit şi protejarea resurselor vii ale mării”.

În general, convenţiile de la Geneva au codificat dreptul mării cu privire următoarele spaţii maritime şi instituţii ale acestui drept: marea teritorială a statelor (supusa suveranităţii statului riveran); zona contiguă (ca o completare a mării teritoriale şi în care statul riveran exercită numai anumite drepturi); marea liberă (nesupusă suveranităţii statelor, ea având un regim internaţional); platoul continental (instituţie nouă a dreptului mării).

Conferinţa a treia de codificare a dreptului mării a fost iniţiată şi convocată de Organizaţia Naţiunilor Unite.

Conferinţa a treia de codificare a dreptului mării s-a încheiat prin adoptarea „Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării” la 10 decembrie 1982. Această convenţie constituie un adevărat „Cod al mării”, având 320 de articole şi 9 anexe (cu numeroase articole).

Convenţia asupra dreptului mării, din 1982, reglementează vechile instituţii ale dreptului mării, precum şi noi instituţii ale sale, sau noi aspecte ale activităţii statelor în acest domeniu.

De asemenea, Convenţia din 1982, proclamă şi consacră noi dispoziţii generale şi de bază ale dreptului mării. Aceste reguli noi sunt: statele părţi la convenţie trebuie să îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile care le revin din prevederile convenţiei. Statele în exercitarea drepturilor, competenţelor şi libertãţilor recunoscute de Convenţie trebuie sã nu sãvarşescã un abuz de drept; statele în exercitarea drepturilor şi în executarea obligaţiilor ce le revin din prevederile convenţiei trebuie să se abţină de la ameninţarea cu forţa sau folosirea ei împotriva altui stat.

2. Zone maritime în care statele riverane exercită drepturi suverane.

Aceste zone nu fac parte din teritoriul statelor riverane. În cadrul lor statele riverane exercită numai anumite drepturi suverane. Ele sunt: zona contiguă, platoul continental, zona economică exclusivă a mării.

2.1. Zona contiguă. Ea este spaţiul maritim, care se află dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, adiacent acesteia, şi care se întinde în larg, până la o anumită distanţă1. Regimul ei juridic fost reglementat prin Convenţia de la Geneva, din 1958, şi Convenţia asupra dreptului mării, din 1982.

Conform „Convenţiei privind marea teritorială şi zona contiguă”, de la

Geneva din 1958, statele pot institui zone contigue numai în cazul când întinderea mării lor teritoriale este mai mică decât 12 mile marine. Ea se instituie prin acte unilaterale ale statelor riverane şi cu scopul de a preveni anumite infracţiuni care pot fi săvârşite împotriva legilor statului riveran.

Din punct de vedere fizic şi juridic, zona contiguă face parte din marea liberă. Ea se poate întinde, în larg, până la 12 mile marine, de la linia de bază şi mării teritoriale (art.24, pct.2). Convenţia asupra dreptului mării, din 1982, stabileşte că zona contiguă se poate întinde până la 24 mile marine, de la linia de bază a mării teritoriale (art. 33). Zonele contigue pot fi stabilite de către state şi pe bază convenţională.

2.2. Platoul continental, ca instituţie a dreptului mării, a apărut după cel de-al doilea război mondial.

Convenţia de la Geneva cu privire la platoul continental, din 1958, îl defineşte ca fiind „fundul mării şi subsolul regiunilor submarine adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială, până la o adâncime de 200 m, sau dincolo de această limită, până la punctul unde adâncimea apelor de deasupra permit exploatarea resurselor naturale ale acestor regiuni” (art. 1). O definiţie mai recentă platoului continental este cea din Convenţia asupra

dreptului mării, din 1982, care repetând, în general, definiţia Convenţiei de la Geneva, din 1958, aduce ca element nou stabilirea întinderii platoului continental nu pe baza unui criteriu vertical (înălţimea coloanei de apă de deasupra lui), ci a unui criteriu orizontal, precizând că el se poate întinde până la limita externă a marginii continentale, sau până la 200 mile marine „de la linia de bază a mării teritoriale (art. 76, pct. 1).

Drepturile statului riveran asupra platoului său continental sunt exclusive, în sensul că un alt stat nu poate exploata acest platou, chiar dacă statul riveran nu îl exploatează, fără consimţământul expres al statului riveran. De asemenea, drepturile statului riveran asupra platoului său nu depind de ocuparea, efectivă sau fictivă, a acestuia de către statul respectiv, sau de vreo declaraţie expresă a statului cu privire la platoul său continental (Convenţia de la Geneva, din 1958, (art. 2 pct. 3).

De asemenea, Convenţia de la Geneva, din 1958, precizează că exploatarea platoului continental nu trebuie să aibă ca efect împiedicarea libertăţii de navigaţie, de pescuit, a cercetărilor oceanografice şi a conservării resurselor biologice ale mării de deasupra platoului continental, pentru toate statele (art. 5, pct. 1).

Statului riveran îi revine obligaţia de a institui o „zonă de securitate” în jurul instalaţiilor făcute pentru exploatarea bogăţiilor platoului continental, cu o întindere de 500 m şi pe care trebuie să le comunice celorlalte state.

Convenţia de la Geneva, din 1958, stabileşte că delimitarea platourilor continentale între statele aflate faţă în faţă se va face prin linia mediană, calculată de la linia de bază a mărilor lor teritoriale (art.6, pct.1). În cazul statelor limitrofe delimitarea se face prin acord între state, sau aplicând regula distanţei egale (art. 6, pct.2).

2.3. Zona economică exclusivă a mării.

Regimul juridic al zonei economice exclusive a mării a fost reglementat în „Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării” din 1982.

Zona economică exclusivă a mării este zona situată dincolo de marea teritorială, adiacentă ei, supusă regimului special stabilit prin Convenţia din 1982, în temeiul căruia drepturile şi jurisdicţia statului riveran şi drepturile şi

libertăţile statelor terţe sunt guvernate de dispoziţiile pertinente ale Convenţiei (art.55). Din această definiţie rezultă următoarele elemente esenţiale ale zonei economice exclusive a mării: a) zona economică a mării se situează dincolo de marea teritorială dar este adiacentă ei; statul riveran exercită în zonă numai anumite drepturi şi jurisdicţia sa; celelalte state beneficiază de anumite drepturi şi au anumite obligaţii în zonă; zona economică exclusivă a mării este formată din apa mării, solul şi subsolul marin al ei.