Dreptul muncii și protecției sociale - timpul de muncă și timpul de odihnă

Timpul de muncă

Una dintre caracteristicile raportului juridic izvorât din încheierea contractului individual de muncă este desfăşurarea activităţii cu respectarea unui anumit program de lucru.

Timpul de muncă este durata stabilită, dintr-o zi sau săptămână, în care este obligatorie efectuarea muncii în cadrul contractului individual de muncă. Acesta se împarte în două categorii: timpul care se încadrează în programul de lucru şi timpul peste programul de lucru. Le întâlnim şi sub numele de durată normală a muncii şi timp peste durata normală a muncii.

Articolul 38 din Constituţia României prevede ca durata normală a muncii desfăşurate în timpul zilei sau în timpul nopţii să fie de cel mult 8 ore. Durata normală a timpului de lucru este de 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, deci 40 de ore pe săptămână. Timpul de muncă peste durata normală poate fi constituit din ore suplimentare, timp care nu se poate încadra în programul normal de lucru datorită specificităţii sale, sau din ore prestate peste programul de lucru, cu scopul de a asigura serviciul pe unitate.

Ora de începere şi cea de sfârşit a programului de lucru, precum şi organizarea lucrului în schimburi, ture, dacă este cazul, este reglementat printr-un regulament de ordine interioară.

Pentru anumite categorii de personal, cărora trebuie să li se asigure protecţie socială sau care muncesc în condiţii deosebite, durata zilei de muncă este sub 8 ore. Este posibil de asemenea ca timpul de muncă să fie de 2, 4 sau 6 ore pe zi, în sistem part-time.

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariaţii care lucrează în condiţii deosebite, vătămătoare, grele sau periculoase, beneficiază de reducerea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi; această reducere nu afectează salariul şi vechimea în muncă.

Munca efectuată în timpul nopţii este aceea care se prestează în intervalul orar 22:00 – 06:00, cu posibilitatea ca în cazuri justificate să existe o abatere de plus-minus o oră faţă de aceste limite. Durata muncii de noapte este mai mică cu o oră decât durata muncii în timpul zilei, fără diminuarea salariului. Această prevedere nu se aplică şi celor care au un program normal de muncă mai mic de 8 ore. Este interzisă folosirea la muncă în timpul nopţii a tinerilor sub vârsta de 18 ani, a femeilor gravide începând cu luna a şasea şi a femeilor care alăptează.

Durata zilei de muncă poate fi mai mare, în unele sectoare din construcţii, în industria forestieră, în agricultură, precum şi în alte activităţi cu condiţii specifice, fără ca aceasta să poată depăşi, în medie – lunar, trimestrial, semestrial sau anual, după caz – durata normală a zilei de muncă.

Pentru anumite locuri de muncă, datorită specificului activităţii, se pot stabili forme specifice de organizare a timpului de lucru, după caz, în tură continuă, turnus şi alte forme.

Prestarea muncii în orele suplimentare constituie o excepţie, deoarece, de regulă, sarcinile de producţie trebuie să fie realizate, într-o bună organizare a programului de lucru. Acesta este un motiv pentru care în contractul colectiv naţional s-a prevăzut că salariaţii pot fi chemaţi să presteze ore suplimentare numai cu consimţământul lor, iar ceea ce depăşeşte 120 ore pe an de persoană, necesită şi acordul sindicatelor din unitate sau instituţie. În conformitate cu dispoziţiile art. 118 din Codul muncii, în anumite situaţii, munca peste programul normal de lucru fiind imperioasă, conducerea unităţii este competentă să dispună efectuarea ei, cu acordul sindicatelor. Noul Cod al muncii limitează nivelul orelor suplimentare la cel aferent maximului săptămânal, adică la 48 de ore. Practic în condiţiile generale ale unei reglementări privind săptămâna de 5 zile de lucru, şi ale unei zile de lucru de 8 ore în condiţii normale, orele suplimentare pot fi de cel mult 8 pe săptămână.