Dreptul român

DREPTUL ROMAN

I. Definiţia Dreptului roman

Dreptul roman, ca Drept pozitiv, apoi ca sursă şi model al multor sisteme juridice, şi-a avut destinul său istoric. Dacă antichitatea romană nu poate fi înţeleasă fără normele juridice ce i-au făurit făgaşul juridic în care s-a dezvoltat, tot astfel nici civilaţiile europene, şi chiar unele neeuropene ce i-au succedat nu pot fi înţelese fără Dreptul roman şi fără Biblie, cei doi piloni ce stau la baza lor.

Definirea Dreptului roman este o preocupare mai veche, datând din antichitate. Astfel, juristul Julianus aprecia acest drept un consens comun (omnium consensus), iar Celsus, citat de Ulpianus consideră a fi o “artă a binelui şi a dreptăţii” (ars boni et aequi), formulă reprezentând, după opinia lui B.Windscheid , un ideal al acestui Drept, iar după H.Dernburg doar technica realizării acestui ideal. Nu mai puţin importantă este şi precizarea făcută de Titus Livius cu privire la Legea celor XXXII Table (Ab urbe condita,III,XXXIV) şi anume că “ au fost făcute aceste legi pentru toată lumea şi pentru nobilimi şi pentru cei de jos. Minţile şi părerile mai multora pot însă şi mai mult. De aceea toţi cetăţenii trebuie să cumpănească bine în mintea lor fiecare lege şi fiecare articol în parte şi să-şi dea apoi părerea, iar ceea ce li se pare a nu fi bine gândit şi întocmit, ori a fi întrecut măsura, să aducă la cunoştinţă întregii obşti. Poporul roman avea astfel asemenea legi încât să se bucure nu atât pentru că le-a aprobat, cât mai ales pentru că le-a propus el însuşi.”

II. Sistemul Dreptului roman

Orice drept se prezintă ca un sistem destinat a corespunde necesităţilor a cât mai multor domenii de activitate ale societăţii. Ca atare, putem vorbii şi de un “sistem de Drept roman”.

Odată cu apatiţia Statului, distribuirea justiţiei începe să devină, treptat, un atribut al puterii publice; ca atare şi o serie de abateri de la normele de conduită încep a fi considerate ca lezând interesele superioare ale organismului politic nou creat.

Dat fiind caracterul incipient al organizării politice superioare pe prima treaptă a civilizaţiei, ca şi în restul antichităţii, caracterul privat al justiţiei penale s-a menţinut multă vreme, fiind considerate a atinge interesele Statului doar un număr limitat de infracţiuni (delicta publica). Între acestea, sunt de semnalat: înalta trădare (perduellio), lez-majestate (crimen majestatis), corupţia electorală (ambitus), delapidarea (repetaudae), luare de mită (peculatus). Pedepsele puteau fi capitale, necapitale sau decăderi din drepturi, legile penale ale lui Sylla ducând la o diversificare şi înăsprirea lor.

Jurisdicţia în prima fază o aveau regii, apoi consulii şi comiţiile. Acestea din urmă cercetau cazurile aduse în faţa lor (anquisitio) în patru şedinţe, după care dădeau sentinţe. Juriul criminal (questiones) din perioada următoare avea un caracter extraordinar, pentru ca să devină apoi permanent (perpetuae). În ultima perioadă, rolul principal în materie penală revenea dregătorilor imperiali, cu posibilităţi de a da sentinţe capitale (jus gladii), aşa cum mai înainte procedau guvernatorii provinciilor.

III. Periodizarea Dreptului roman

În evoluţia sa milenară, Dreptul roman nu a rămas acelaşi, a suferit o serie de transformări esenţiale, în bună parte determinate de schimbarea formelor de guvernământ şi a regimurilor politice, dar şi de viaţa materială şi spirituală a societăţii romane. Între primele secole de viaţă patriarhală şi credinţe primitive şi ultimele secole, cu forme rafinate de civilizaţie şi o religie nu numai profund umanitară, dar şi universalistă, diferenţa este enormă.