Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățeanului

Capitolul I

Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

Secţiunea I

Noţiunea de drepturi şi libertăţi fundamentale

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ne permit să ne dezvoltăm şi să ne folosim pe deplin calităţile noastre umane: inteligenţa, înzestrarea şi conştiinţa şi să răspundem nevoilor noastre spirituale şi altor nevoi. Ele decurg din aspiraţia crescândă a omenirii la o viaţă în care demnitatea şi valoarea fiecăruia să fie respectate şi protejate.

Negarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului nu numai că este o tragedie personală, ci conţine şi germenii tulburărilor sociale şi politice, ai violenţei şi conflictelor, fie ele în interiorul societăţilor şi naţiunilor sau între acestea.

Aşa cum afirmă prima fază a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, respectul pentru drepturile omului şi demnitatea umană este „fundamentul libertăţii justiţiei şi păcii în lume”.

Problematica drepturilor omului, cu multiplele sale semnificaţii atât teoretice, cât mai ales practice, este prezentă în zilele noastre atât la nivelul preocupărilor fiecărui stat, cât şi la nivelul preocupărilor comunităţii internaţionale. Studiul declaraţiilor şi convenţiilor internaţionale al actelor normative interne şi al doctrinei conduce la observaţia că se utilizează frecvent termenii: “drepturile omului” şi “libertăţile omului”.

Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate şi libertatea un drept, ambele expresii desemnând facultatea, capacitatea omului de a face sau a nu face ceva. Utilizarea ambilor termeni pentru a exprima acelaşi concept are o explicaţie istorică. Astfel, la început, în legătură cu statutul fiinţei umane, s-a pus problema libertăţilor ca exigenţe ale individului în opoziţie cu autorităţile publice. Respectarea libertăţilor presupunea din partea autorităţilor o atitudine generală de abţinere, adică de a nu împiedica exercitarea libertăţilor. S-a ajuns astfel la sintagma “drept al omului”, care implică obligaţia statului nu numai de a proteja libertăţile, dar şi de a acţiona pentru a asigura cetăţeanului posibilitatea reală de a-şi exercita anumite libertăţi. Cu toate că, din punct de vedere juridic, există sinonimie între drept şi libertate, “libertatea” pune accent pe neintervenţia statului, pe când “dreptul” accentuează obligaţia statului de a acţiona pentru a crea condiţiile necesare exercitării anumitor libertăţi.

O altă expresie des utilizată este cea de “libertatea publică”. Aceasta exprimă raportarea libertăţii la stat.

Numim libertate publică ansamblul libertăţilor pe care statul le afirmă şi le protejează prin intermediul constituţiei şi a legii. Libertatea este denumită “publică” datorită faptului că este o libertate recunoscută şi garantată de către stat. Mai precis este consacrată în dreptul pozitiv.

Unii autori nu sunt de acord cu acest mod de definire a libertăţii, afirmând că există o contradicţie între termenii “libertate” şi “publică”: dacă acceptăm că libertatea este publică, în sensul că este protejată de stat, înseamnă că statul, care o protejează o poate şi limita, deci libertatea este lăsată la bunul plac al statului, ceea ce îi contrazice natura care o plasează deasupra statului. Cert este că fără apărarea libertăţii de către stat, lumea s-ar transforma în junglă. Drept dovadă, fenomenele de tip “mafiot” care se manifestă în ţările unde statul este prea slab pentru a apăra libertăţile cetăţenilor. Un stat prea represiv răpeşte el însuşi libertatea, iar un stat prea liberal nu protejează libertatea cetăţenilor împotriva încălcărilor venite din partea unor persoane sau grupuri puternice. Mai trebuie menţionat că expresia “libertăţi publice” exprimă o altă concepţie decât cea de “drepturi ale omului”.

“Drepturile omului” este o expresie magică, de natură filosofică, bazată pe teoria drepturilor naturale, potrivit căreia există drepturi sacre ce ţin de natura omului (fiinţă dotată cu conştiinţă, raţiune şi voinţă) şi ca atare, acestea trebuie respectate, ele nefiind creaţia statului. Statul trebuie doar să le recunoască şi să le protejeze.

Dacă termenul “libertate publică” ne trimite la stat ca factor activ pentru existenţa libertăţilor, termenul “drepturile omului” ne trimite la un ideal după care toate drepturile naturale ale tuturor oamenilor trebuie impuse tuturor statelor.

Unele explicaţii comportă şi expresiile “drepturi ale omului” şi “drepturi ale cetăţeanului”.

Expresia “drepturile omului” evocă drepturile fiinţei umane, ca fiinţă înzestrată cu conştiinţă, raţiune şi voinţă, fapt ce-i conferă drepturi naturale inalienabile şi imprescriptibile, dincolo de organizarea statală a societăţii. Drepturile omului sunt proclamate şi asigurate prin legea statului căreia aparţine, sub denumirea de drepturi cetăţeneşti.

Definirea drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului este o problemă controversată şi larg dezbătută în literatura de specialitate. În concluzie, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului prezintă trei trăsături definitorii: sunt drepturi subiective; sunt drepturi esenţiale pentru fiinţa umană; sunt drepturi înscrise în declaraţii şi legi fundamentale.