Drepturile omului în epocă contemporană

Capitolul I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI

1.1 IMPORTANŢA DREPTURILOR OMULUI ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

Fiind una dintre temele cele mai largi abordate pe plan internaţional – problema drepturilor omului – a fost şi se menţine în centrul preocupărilor statelor, ca şi al unor importante organisme şi reuniuni internaţionale, devenind în prezent un subiect foarte des întâlnit atât în lucrările de specialitate, cât şi în dezbaterile publice.

Acum, la început de secol şi de mileniu, omenirea reflectează asupra siguranţei fiinţei umane şi se întreabă dacă această creaţie raţională a naturii, este mai bine protejată decât în trecut.

Comunitatea internaţională este astăzi mai mult decât oricând preocupată de promovarea cât mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internaţională în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai complex de apărare, pe diferite căi legale a drepturilor omului în variate domenii şi de asigurare cât mai deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusiv prin sancţionarea încălcărilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele.

Acest interes manifestat faţă de problematica drepturilor omului nu se datorează numai preocupării faţă de necesitatea promovării şi garantării drepturilor şi libertăţilor inerente fiinţei umane, ci el apare ca urmare a faptului că de multe ori “ignorarea, uitarea sau dispreţul faţă de OM” au dus la situaţii conflictuale de natură a pune în pericol climatul de pace, stabilitate şi securitate, astfel cum acesta, din nefericire, se înregistrează astăzi pe mapamond.

Putem conchide astfel că problematica drepturilor omului ţină în mod esenţial de relaţiile dintre om şi mediul social, care este în permanentă evoluţie (conflicte armate, dezvoltarea tehnologiei, globalizarea, diferenţele culturale, sărăcia, terorismul, corupţia).

Drepturile omului au devenit una dintre ideile centrale ale vremii, care tinde a fi acceptată de toate statele lumii, dincolo de diferenţele istorice, culturale, economice.

Interesul manifestat de comunitatea internaţională faţă de drepturile omului – elementul esenţial ce asigură progresul, bunăstarea şi civilizaţia în orice societate – este probat în primul rând de numărul mare de instrumente juridice care le consacră, în total circa 250 instrumente, care enumeră şi reglementează peste 60 de drepturi şi libertăţi fundamentale. Peste 100 din aceste instrumente au fost adoptate în sistemul Naţiunilor Unite, 7 elaborate în cadrul Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, peste 40 de Consiliul Europei; la acestea adăugându-se cele adoptate de Organizaţia Statelor Americii şi Organizaţia Unităţii Africane. Deci, paralel cu acţiunea statelor membre ale comunităţii internaţionale, concentrate îndeosebi în sistemul ONU; s-au înregistrat şi anumite preocupări de reglementare diferenţiată, pe plan regional, de către unele grupuri de state, cum ar fi: “Actul final al Conferinţei de la Helsinki” din 1975, Viena 1986, Carta de la Paris – 1990, ş.a. adoptate în cadrul Organizaţiei pentru securitate şi cooperare în Europa. În cadrul subregional, a fost adoptată de către Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950 “Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale la care în prezent sunt părţi 34 de state.”

Pe continentul latino – american a fost adoptată în 1986 la San Jose “Convenţia americană privind drepturile omului”, iar pe continentul african “Carta africană a drepturilor omului şi drepturilor popoarelor”.

Însă simpla consacrare a drepturilor omului nu este suficientă pentru asigurarea finalităţii acestora. De aceea au fost concepute şi puse în aplicare sisteme de garantare ce tind să protejeze, la nivel internaţional, fiinţa umană în orice împrejurare: în timp de pace sau în perioada de conflict armat, ori situaţii de dezastre naturale sau tehnologice.

Astfel, pe lângă mecanismele comunităţii internaţionale, în unele state au fost constituite unele structuri de asistenţă judiciară şi socială care contribuie la protejarea drepturilor omului pe plan naţional. Aşadar, în cazul barourilor de avocaţi din unele state a fost constituită o comisie care se preocupă în special de protecţia drepturilor omului în chestiuni juridice, în altele se acordă asistenţă juridică gratuită persoanelor care nu dispun de resurse financiare. De asemenea au fost create comitete şi asociaţii ale drepturilor omului, care sfătuiesc guvernele asupra problemelor drepturilor omului sau asupra modalităţilor de a integra standardele internaţionale de protecţie în legislaţie sau în practică. În România, un asemenea rol este deţinut de Asociaţia Română de Drept Umanitar.

Mijloacele practice prin care se asigură respectarea acestor drepturi sunt extrem de diverse şi uneori se deosebesc de la un stat la altul. Aproape toate constituţiile lumii garantează dreptul persoanelor, care au fost prejudiciate în drepturile lor, să se adreseze justiţiei. Într-o serie de constituţii a fost recunoscută şi consacrată instituţia Ombudsman-ului denumit şi Avocat General, Comisar parlamentar, Controlor de stat, etc.

Însă, este evident că în ciuda progreselor realizate în direcţia protecţiei şi garantării drepturilor omului, în unele părţi ale lumii prin menţinerea unor factori de insecuritate o serie de drepturi fundamentale, începând cu dreptul la viaţă, sunt puse în pericol sau nu pot fi garantate. În ţările cele mai sărace din Africa, Asia şi de pe alte continente, o mare parte a populaţiei trăieşte în cea mai cumplită mizerie, fără să poată spera la o viaţă mai bună. Educaţia, cultura, sănătatea sunt noţiuni abstracte pentru ei.

Acest sumbru tablou este completat de forme contemporane de sclavie (folosirea copiilor între 7 şi 11 ani la munci casnice sau industriale, prelevarea de organe, utilizarea a peste 300000 de copii în conflicte armate), şomaj, prostituţie, etc.

Astfel, conform raportului privind dezvoltarea umană pe anul 1997, circa 1,3 miliarde de oameni trăiau cu un venit de mai puţin de 1 dolar pe lună, circa 1 miliard erau analfabeţi, peste 1 miliard nu aveau apă curentă, iar peste 800 milioane sufereau de foame sau nu aveau asigurată alimentaţia necesară.

În aceste condiţii comunitatea internaţională nu poate rămâne insensibilă şi ca urmare s-au luat unele măsuri. Astfel, Conferinţa la nivel înalt pentru dezvoltare socială de la Copenhaga din 1995 a recunoscut obiectul eredicării sărăciei ca pe un imperativ etic, social, politic şi moral al omenirii. Adunarea Generală ONU a declarat 17 octombrie ca Zi Internaţională a eredicării sărăciei, anul 1996 ca An Internaţional al eredicării sărăciei şi perioada 1997 – 2006 ca Deceniu pentru eredicarea sărăciei.