Drepturile și morala

I. PRECIZĂRI CONCEPTUALE CU PRIVIRE LA DREPTURILE OMULUI

A. Ce sunt drepturile omului?

"Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi" — astfel începe articolul 1 din "Declaraţia Universală a Drepturilor Omului". Cu alte cuvinte, fiecare individ dobândeşte la naştere anumite drepturi inalienabile.

Drepturile omului sunt drepturile proprii tuturor oamenilor, care îi protejează pe aceştia de eventualele abuzuri ale statului şi care sunt etern valabile, neputând fi limitate de nici un stat. Încă de pe vremea luptei împotriva absolutismului, ele au fost considerate a fi drepturi „înnăscute" şi „inalienabile". La baza drepturilor omului şi a drepturilor fundamentale se află demnitatea umană, dreptul la liberă dezvoltare a personalităţii, egalitatea în faţa justiţiei şi tratamentul nepreferenţial, libertatea religioasă şi de conştiinţă, libertatea de expresie, a presei, a informaţiilor şi a educaţiei, liberatea de întrunire şi asociere, libertatea circulaţiei, libertatea profesiei şi a muncii, inviolabilitatea domiciliului, garantarea proprietăţii şi a dreptului de moştenire, dreptul la azil şi petiţie, precum şi drepturi legale ca de exemplu garanţia că nimeni nu va fi arestat în mod nejustificat.

Termenul de drepturile omului desemnează, în limbajul politic uzual, acele libertăţi inerente calităţii de fiinţă umană, pe care o comunitate trebuie să le asigure, din motive etice, prin legi. Există drepturi naturale, pre-statale, înnăscute şi inalienabile, prin a căror respectare şi apărare se legitimează un sistem politic

Drepturile omului sunt drepturi înnăscute, aceleaşi pentru toţi oamenii lumii. Toţi oamenii au dobândit dreptul să se bucure de ele prin calitatea lor de fiinţă umană, indiferent de apartenenţă etnică, religioasă sau de sex.

Ideea că individul, ca fiinţă umană, are drepturi imanente, deci intrinseci acestei calităţi, deşi are origini îndepărtate, mai ales în concepţia creştină asupra omului, în filosofia politică şi juridică s-a impus mult mai târziu, atunci când condiţiile social-politice, prevalente la un moment dat pe continentul european, au îngăduit-o. Încă din secolul al XVI-lea unii din precursorii ştiinţei dreptului internaţional, cum ar fi, de exemplu, teologii spanioli, şi-au manifestat indignarea şi protestul faţă de tratamentul inuman la care era supusă populaţia indigenă din teritoriile care făceau obiectul cuceririlor coloniale ale Spaniei şi Portugaliei conceptul drepturilor omului a fost formulat pentru prima oară în secolul al XVIII-lea, în filosofia „dreptului naturii şi ginţilor“, din care s-a inspirat Jean-Jacques Rousseau în al său „contract social“ şi s-a concretizat în timpul revoluţiei burgheze din Franţa. Contribuţii însemnate la afirmarea drepturilor omului şi cetăţeanului se aduce şi în Declaraţia de Independenţă (1776) a revoluţiei americane.

Se cuvine de asemenea să fie menţionate, pentru contribuţiile aduse la definirea şi afirmarea drepturilor omului, şi actele constituţionale engleze de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Bill of Rights – Declaraţia drepturilor din 1689) şi Constituţia Statelor Unite din 1791.

Cele mai concrete teorii asupra drepturilor omului pot fi abordate pe trei planuri şi anume:

a) pe planul filosofiei politico-juridice, a cărei evoluţie a condus la afirmarea individului ca persoană umană, îndreptăţită să beneficieze sau să fie investită cu drepturi proprii opozabile, în primul rând, statului căruia îi aparţine;

b) pe plan juridic, unde ideile privind drepturile omului au fost transpuse în instrumente juridice generatoare de drepturi şi obligaţii, mai întâi pe plan naţional şi, mai apoi, la scară internaţională;

c) pe planul cooperării dintre state, la nivel internaţional, care, după cum se va vedea, va interveni mult mai târziu, pentru protejarea drepturilor câştigate, prin instrumente juridice specifice, sau identificarea unor noi drepturi.

Potrivit părerii mai multor autori, primul document european în care se schiţează elemente ale unei protecţii juridice a persoanei umane este Magna Carta Libertatum, impusă spre semnare regelui Ioan Fără de Ţară, în 1215, de către nobilimea şi biserica engleză. Acest document care, în esenţă, reglementează raporturile divergente dintre rege şi nobilime, după o perioadă de profundă instabilitate, consacră dreptul la judecată potrivit legii.

„Nici un om liber nu va fi închis sau expulzat în vreun fel fără a fi judecat în mod egal de către egalii săi, potrivit legilor ţării.“ (André Maurois, Istoria Angliei, p. 160).

Protecţia drepturilor omului a fost abordată ca imperativ a comunităţii internaţionale, abia după cel de-al doilea război mondial sub impulsul dezvăluirii atrocităţilor naziste şi s-a concretizat, în perioadele ce au urmat, într-un impresionant ansamblu de reglementări cu caracter universal, regional sau sectorial, ca urmare, mai ales, a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regim comunist.