Drepturile și obligațiile debitorului și creditorului gajist

INTRODUCERE

Gajul este un contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului un lucru mobil, corporal sau necorporal ca garanţie, pentru ca creditorul să păstreze acest lucru pînă la scadenţa obligaţiei, îar în caz de neezecutare a obligaţiei din partea debitorului, să-l pună la vînzare şi să se despăgubească de preţul rezultat cu preferinţă asupra celorlalţi creditori ai debitorului.

Gajul poate garanta orice obligaţie valabilă, el urmează regulile dreptului civil sau comercial, după cum însoţeşte o obligaţie civilă sau comercială.

Termenul de gaj se întrebuinţează în folosirea curentă pentru a desemna în acelaşi timp: dreptul real accesoriu al creditorului, convenţia sau contractul de gaj sau bunul imobil care este obiectul garanţiei.

Contractul de gaj este deci acel contract prin care debitorul sau o terţă persoană remite creditorului sau unui terţ un bun imobil, corporal sau incorporal, în vederea garantării executării unei obligaţii .

Pentru constituirea gajului este necesară întrunirea unor condiţii prevăzute de lege cu privire la persoana celui care îl constituie, referitor la bunul care face obiectul gajului şi la formalităţile ce trebuie îndeplinite.

Cel care constituie dreptul de gaj - debitorul sau o altă persoană - trebuie

să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Dacă debitorul este un minor, este posibilă

gajarea bunurilor sale mobile pentru garantarea obligaţiilor proprii, dar numai cu

încuviinţarea autorităţii tutelare ,în schimb nu există o asemenea posibilitate atunci

când este vorba de garantarea obligaţiei altuia cu bunurile minorului.

Obiectul gajului îl pot constitui numai bunurile mobile, corporale şi

incorporale, consumptibile şi neconsumptibile, individual determinate şi generice.

Bunurile mobile trebuie să se afle în circuitul civil.

Pentru a se asigura opozabilitatea gajului faţă de terţi şi posibilitatea de

probă este necesară respectarea şi îndeplinirea unor formalităţi, prevăzute în Codul

civil şi în Codul comercial. Terţii trebuie să cunoască existenţa gajului. Remiterea

lucrului gajat către creditor este de natură a asigura această publicitate. Pe lângă

remiterea lucrului, trebuie însă îndeplinite şi alte formalităţi.

Conform art.476 secţiunea a 3-a, capitolul V al CC al RM întitulat „Dispoziţii generale cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de gaj” Debitorul gajist şi creditorul gajist sînt liberi să stabilească, prin acord de voinţă, drepturile şi obligaţiile fiecăruia dintre ei dacă legea nu prevede altfel.

Creditorul gajist poate desemna un gestionar al gajului. Gestionarul actionează în numele creditorului gajist şi întreprinde orice acţiune în legatură cu obiectul gajului, în limitele drepturilor acestuia, cu excepţia dreptului de a transmite obligaţia garantat prin gaj. Debitorul gajist ori terţul la care se află bunul este obligat să urmeze indicaţiile gestionarului gajului.

În caz de amanetare, o dată cu încetarea dreptului de gaj, creditorul gajist este obligat sa restituie imediat debitorului gajist bunul gajat.

Capitolul I.

DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE CREDITORULUI GAJIST.

A. Drepturile creditorului gajist.

Conform art.456 CC al RM „creditorul gajist este persoana obligaţiile faţă de care sînt garantate prin gaj.”

Gajul este o garaţie dată creditorului pentru a se despăgubi eventual asupra obiceiului ce i s-a predat. Creditorul are deci asupra obiectului gajului un drept real. Acest drept nu este o dezmembrare a proprietăţii, în adevăratul înţeles al cuvîntului, cum este uzufructul sau servitutea; creditorul gajist nu posedă lucrul dat în gaj spre a se folosi de el. Nicidecum dreptul real conferit creditorului gajist este mai degrabă o oprire a circulaţiei şi înstrăinării lucrului dat în gaj, astfel că creditorul să fie garantat că se va putea despăgubi din vînzarea lui.

Autorul român C. Hamangiu analizează cam în acelaşi fel natura dreptului real de gaj, arătînd că vînzarea gajului este scopul final al instituţiei şi ca urmare, cea mai bună garanţie ce se poate da creditorului că va putea vinde gajul la scadenţa datoriei, este de a i-l da în posesiune.

Drepturi reale în temeiul cărora titularul îşi poate exercita atributele (prerogativele) corespunzătoare în mod direct asupra unui lucru şi care permite a se reţine din utilităţile sale economice fără a avea nevoie de concursul altor persoane. Definiţia clasică reţine că dreptul real este o putere (juridică) a omului asupra unui lucru (nu mai puţin, să recunoaştem că în zilele noastre şi lucrurile exercită o putere şi chiar o fascinaţie asupra omului). Aceste drepturi se numesc reale pentru că ele se referă întotdeauna la un lucru (res). Cu toate acestea ele nu rezultă dintr-un raport juridic între om ş| lucru ci dintr-un raport social, între oameni, mai exact între titularul dreptului real şi toţi ceilalţi subiecţi de drept obligaţi să-i respecte şi să nu-i încalce sau stânjenească exerciţiul dreptului.

Exemplu: dreptul de proprietate care este un drept subiectiv. Să spunem că X este proprietarul unei case . Proprietarul are puterea de a stăpâni casa. Aceasta înseamnă că el poate să o folosească, dar o poate şi închiria; mai mult decât atât, el poate dispune de ea prin vânzare, donaţie etc; dar X o poate transforma şi chiar demola. Apoi, dacă prin uzurpare casa i-a fost luată, X poate cere printr-o acţiune în revendicare adresată justiţiei redobândirea casei. Acest drept subiectiv care poartă asupra unui bun (în speţă casa) este un drept real (jus în re).