Drepturile și obligațiile funcționarilor publici

INTRODUCERE

Funcţionarul public este persoana fizică numită într-o funcţie publică, numire care se face de către conducătorul unei instituţii publice printr-un act de putere publică. Pentru ocuparea unei funcţii publice se cere îndeplinirea unor condiţii de două categorii: generale şi de studii.

Dintre condiţiile generale amintim: cetăţenia română, domiciliul în România, cunoaşterea limbii române scris şi vorbit, vârsta minimă de 18 ani, apt din punct de vedere medical, credinţa civică şi morală corespunzătoare funcţiei publice. Actul de numire al funcţionarului public în funcţie este un act unilateral de voinţă, de drept public şi nicidecum un contract de drept comun. Atribuţiile încredinţate unui funcţionar public sunt de ordin general şi se stabilesc prin lege, nu în interesul său personal, ci al serviciului public.

Pentru a exercita ansamblul atribuţiilor şi competenţelor ce constituie conţinutul funcţiei publice, titularului acesteia îi sunt stabilite anumite drepturi şi obligaţii.

În una din lucrările sale, Ioan Deleanu precizează că în realitatea juridică nu există drepturi şi obligaţii independente unele de celelalte; fiecărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă, şi fiecare obligaţie se naşte la rândul ei dintr-un drept.

Drepturile şi obligaţiile sunt determinate pe cale generală, impersonală, imperativă, şi au un caracter obiectiv, adică ele sunt „legate” de funcţia publică în cauză, nu de funcţionarul public în calitatea lui de persoana fizică. Prin urmare, ele sunt aceleaşi pentru orice persoană care deţine aceeaşi funcţie publică fiind stabilite prin norme juridice cu putere de lege, ele au un caracter unilateral, în sensul că modificarea lor se face tot pe aceeaşi cale, funcţionarul public neavând posibilitatea legală de a se opune unei asemenea modificări. Unele drepturi şi obligaţii sunt comune tuturor funcţionarilor publici, altele sunt specifice unor anumite funcţii şi, deci, anumitor categorii de funcţionari publici.

În ansamblul lor, drepturile şi obligaţiile constituie suportul legal al autorităţii şi prestigiul funcţionarului public, fiind asigurate şi garantate de stat prin mijloace juridice, de natură materială, civilă, administrativă şi chiar penală.

Capitolul 1.

DREPTURILE FUNCŢIONARILOR PUBLICI

Funcţionarii publici, fiind cetăţeni români, au toate drepturile şi, desigur, şi obligaţiile pe care Constituţia României le prevede şi le garantează pentru toţi cetăţenii săi. Drepturile recunoscute şi garantate funcţionarilor publici, neavând un caracter subiectiv, şi având ca scop realizarea atribuţiilor funcţiei, deci un interes general, reprezintă, totodată şi obligaţii pentru titularul lor, neexercitarea lor expresă (refuzul) sau tacită (neglijenţă) fiind sancţionată prin lege.

1.1. DREPTUL LA CARIERĂ AL FUNCŢIONARULUI PUBLIC

Drepturile privind exercitarea funcţiei au în vedere, pe de o parte obligaţia cetăţenilor, a tuturor celor care intră în raporturi cu funcţionarul public, când acesta îşi exercită funcţia de a-i da ascultare şi a-l sprijini în acest sens, conformându-se cerinţelor lui; iar, pe de altă parte obligaţia autorităţilor publice ale statului şi instituţiilor publice de a-l sprijini pe funcţionarul public să-şi exercite atribuţiile ori de câte ori acesta este împiedicat. Drepturile funcţionarilor publici sunt incluse şi in Statutul funcţionarilor publici (legea nr. 188/1999).

Statutul funcţionarilor publici prevede că „funcţionarii publici beneficiază în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii”, autoritatea sau instituţia publica având obligaţia „să asigure protecţia funcţionarului public împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă in exercitarea funcţiei publice sau în legătură cu acesta. Pentru garantarea acestui drept, autoritatea sau instituţia va solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii.

1.1.1. Dreptul de alegere a profesiei şi a locului de muncă

Un drept strâns legat de exercitarea funcţiei este dreptul de alegere a profesiei şi a locului de muncă. Acesta are în vedere faptul că exercitarea funcţie nu este un scop în sine, şi reprezintă pentru funcţionarul public însăşi exercitarea profesiei sale, cariera sa profesională. Având în vedere că o persoană, de regulă, îşi face o carieră pentru toată viaţa, tot aşa şi cariera funcţionarului public trebuie să-i asigure exercitarea cunoştinţelor profesionale pe durata întregii sale vieţi. De aceea dreptul la profesie, presupune, totodată continuitate, stabilitate, şi chiar inamovibilitate in funcţia publică.