Eficienta Controlului Parlamentar in Romania

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Eficienta Controlului Parlamentar in Romania.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 33 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 6 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

Cuprins 2
1. Controlul parlamentar și formele de manifestare 3
1.1. Principalele trăsături ale controlului parlamentar 3
1.2. Rolul funcţiei de control în activitatea Parlamentului 9
1.3. Procedura de control parlamentar potrivit Constituţiei României în vigoare 11
1.4. Forme de control parlamentar - exemplu 16
1.4.1. Răspunderea Preşedintelui României şi controlul parlamentar 16
1.5. Efectul controlului parlamentar 18
2. Manifestarea funcției de control parlamentar în România și eficiența sa 21
2.1.Funcția de control asupra Guvernului 21
2.2.Funcția de control asupra administrației publice locale 27
Concluzii 29
Bibliografie 31

Extras din document

1. Controlul parlamentar și formele de manifestare

1.1. Principalele trăsături ale controlului parlamentar

Pentru îndeplinirea scopului său, statul exercită anumite funcţii sau prerogative: funcţii politice, funcţii juridice şi funcţii sociologice. Ca instrument de organizare şi conducere socială, scopul statului este apărarea interesului general sau, într-o exprimare mai plastică, menirea statului este- sau ar trebui să fie – fericirea cetăţenilor . Astfel, …dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri constituie statul însuşi, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe .

În ceea ce priveşte funcţiile juridice, delimitarea conţinutului acestora se face potrivit principiului separaţiei puterilor.

Principiul separaţiei puterilor – elaborat în secolul Luminilor – a rămas, în ciuda criticilor ce i s-au adus, una din valorile fundamentale, definitorii ale regimurilor politice democratice contemporane. Receptarea lui nu se realizează, fără îndoială, în condiţii de conformitate cu doctrina gândită de Montesquieu cu aproape două secole şi jumătate în urmă, unele regimuri refuzându-i parţial aplicarea sau altele procedând la înfăptuirea lui în chip diferit, recurgând, într-o măsură mai mare sau mai mică, la acest criteriu de referinţă, datorită perenităţii lui.

Acest principiu, bazat pe refuzul absolutismului datorat concentrării puterilor pe acelaşi factor de decizie, îşi păstrează încă neştirbită întreaga actualitate. În zilele noastre nimeni nu se îndoieşte de faptul că înlocuirea acestei concentrări funcţionale, printr-un regim politic moderat, caracterizat tocmai prin faptul că puterea este limitată, prin difuzarea ei pe mai mulţi centri de impuls nu reprezintă altceva decât expresia celei mai evidente necesităţi sociale şi politice.

Separaţia puterilor nu rezidă în stabilirea unui regim politic în care Executivul şi Legislativul sunt mai mult sau mai puţin separaţi, chiar antagonici, ci în existenţa şi valoarea a două idei fundamentale: pe de o parte, puterea politică nu trebuie să se afle în mâinile aceleiaşi autorităţi, iar pe de altă parte, dezideratul unui echilibru necesar între organele statului se naşte în urma repartiţiei puterii între aceste organe.

Astfel, în doctrina clasică a dreptului constituţional, se consideră că statul îndeplineşte trei funcţii: funcţia legislativă, executivă şi judecătorească .

Funcţia legislativă are ca obiect adoptarea de către Parlament a normelor general-obligatorii, impersonale şi care au un caracter primar. Aceasta se deosebeşte de celelalte funcţii ale statului şi prin faptul că are un caracter originar, adică regulile generale adoptate prin lege exprimă voinţa suverană a organului reprezentativ la nivel naţional, format din membrii desemnaţi de corpul electoral .

Ca reprezentanţi ai poporului,parlamentarii au vocaţia şi capacitatea de a exprima voinţa legislativă a acestuia. Titularul dreptului de a exercita funcţia legislativă este Parlamentul, în calitatea sa de organ reprezentativ al naţiunii şi de autoritate legiuitoare unică, aceste caracteristici fiind stabilite în constituţia fiecărui stat.

Însă, Parlamentele moderne nu deţin un monopol asupra activităţii legislative, întrucât exerciţiul acesteia poate fi transferat, în anumite condiţii, de către forul legislativ, Guvernului. De asemenea, în exercitarea funcţiei legislative, Parlamentul colaborează şi cu alte autorităţi publice guvernul şi şeful statului -, precum şi cu cetăţenii, în sistemul constituţional în care acestora li se recunoaşte dreptul la iniţiativă legislativă.

Funcţia executivă, denumită uneori şi funcţie administrativă, are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor, asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice instituite în acest scop, precum şi emiterea de acte normative şi individuale sau efectuarea de operaţii materiale prin care, pe baza legii, se intervine în viaţa particularilor pentru a le integra activitatea sau a le face anumite prestaţii.

Principala caracteristică a funcţiei executive constă în faptul că ea are un rol consecutiv în raport cu funcţia legislativă, având drept consecinţă imperativă conformitatea actelor puterii executive cu legea, nefăcând excepţie de la aceasta, nici actele normative emise de Guvern, ca urmare a abilitării legislative – care trebuie să fie conforme, nu numai cu legea prin care Guvernul a fost autorizat să legifereze, dar şi cu toate celelalte legi în vigoare – deşi conţin, ca şi acestea, norme cu putere de lege.

Puterea executivă oferă mijloace administrative de organizare a aplicării legii. Astfel, se poate spune că puterea executivă este o „putere instrumentală”, deoarece prin intermediul ei se aplică legile votate de Parlament.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia conform căreia sfera şi conţinutul funcţiei executive au luat o amploare deosebită, datorită căreia aceasta s-a divizat în funcţia executivă sau guvernamentală şi funcţia administrativă . Separarea acesteia în două laturi distincte este motivată de modernizarea şi tehnicizarea funcţiei pur administrative, ceea ce justifică pe deplin calificarea ei ca o funcţie de sine stătătoare. În această opinie, funcţia administrativă ar reveni Guvernului, iar funcţia guvernamentală ar reveni Şefului statului şi, în anumite condiţii, şi primului-ministru, autorităţi care îşi păstrează însă neştirbită natura executivă.

Funcţia judecătorească are ca obiect soluţionarea de către instanţe a litigiilor de natură civilă, penală, contravenţională ş.a., care pot să apară în cadrul societăţii .

În sistemul statului de drept ( statul legitim ), scopul funcţiei judecătoreşti îl reprezintă asigurarea accesului liber la justiţie şi organizarea activităţii de judecată în mai multe grade de jurisdicţie, astfel încât hotărârile nelegale sau netemeinice pronunţate de o instanţă să poată fi îndreptate, pe calea exercitării căilor de atac de instanţa ierarhic superioară.

Raporturile autorităţii judecătoreşti cu autoritatea legislativă rezultă din faptul că organizarea şi funcţionarea instanţelor de judecată se realizează numai în temeiul legii, iar judecătorii, în activitatea lor de interpretare şi aplicare a actelor normative şi a dreptului, se supun numai legii.

În ceea ce priveşte raporturile dintre autoritatea executivă şi cea judecătorească , se disting următoarele elemente:

- autoritatea executivă nu poate să soluţioneze nici un proces, precum nici autoritatea judecătorească nu poate împiedica realizarea funcţiei executive a autorităţilor administrative.

- autoritatea executivă nu poate să împiedice cursul judecăţii şi nici să se opună executării hotărârilor judecătoreşti, în mod reciproc autoritatea judecătorească nu poate să se substituie autorităţilor administrative, emiţând acte administrative în locul acestora sau pronunţând nulitatea actelor administrative emise, pentru motive de inoportunitate.

Cu toate acestea, între autoritatea judecătorească şi executivă există anumite elemente de interferenţă care exprimă colaborarea lor.

Conform sistemului constituţional din România, puterea judecătorească depinde de puterea executivă prin aceea că numirea judecătorilor o face Preşedintele României, iar acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de un judecător, cu excepţia celor săvârşite de judecătorii şi magistraţii – asistenţi de la Curtea Supremă de Justiţie, o exercită ministrul justiţiei, deci un membru al Guvernului.

Puterea judecătorească exercită un control asupra puterii executive, prin faptul că soluţionează cererile persoanelor vătămate în drepturile lor de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, pe calea contenciosului administrativ şi prin faptul că procesele penale privind membrii Guvernului se judecă de Curtea Supremă de Justiţie.

Fisiere in arhiva (1):

  • Eficienta Controlului Parlamentar in Romania.doc