Eradicarea Corupției

I. Expunere de motive

la proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii

nr.78/2000 pentru prevenirea, decoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

I.1 Istoric

Există două adevăruri universale legate de abordarea corupţiei.

În primul rând, corupţia, indiferent cum am defini-o, nu poate fi eradicată în nicio societate. Ea va exista deoarece este motivată de două aspecte ale naturii umane: necesitatea şi lăcomia. Cu toate acestea, ea poate fi redusă şi menţinută la un anumit nivel, pentru a nu afecta societatea în profunzime.

În al doilea rând, corupţia nu poate fi combătută decât dacă populaţia în general vede că liderii sunt cu adevărat dispuşi să lupte împotriva corupţiei.

Pentru prima oară, în 1975 prin rezoluţia 3514, Adunarea generală a Naţiunilor Unite a abordat chestiunea practicilor corupte în tranzacţiile comerciale internaţionale şi ca urmare au fost adoptate o serie de alte măsuri de către organismele internaţionale în legătură cu acest subiect.

Un exemplu este programul de acţiune împotriva corupţiei realizat de către Grupul multidisciplinar de studiu al corupţiei şi supus aprobării Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei în 1996, program care conţine 4 capitole. Primele 3 se ocupă de aspectele de drept civil, penal, administrativ şi constituţional.

În România, corupţia nu este un produs nou al relaţiilor sociale şi economice apărute după anul 1989, ea a existat şi în timpul regimului totalitar, aspect care îi conferea elemente de continuitate în evoluţia sa.

În perioada 1990-1999 a crescut numărul infracţiunilor de corupţie şi numărul participanţilor de peste şase ori (de la 18 618 la 113 036), la fel şi numărul unor infracţiuni noi (evaziune fiscală, deturnare de fonduri, bancrută frauduloasă) – conform Institutului Naţional de Statistică.

Conform Barometrului opiniei publice (Barometru de opinie publică, noiembrie 2004), cetăţenii intervievaţi au apreciat că fenomenul de corupţie a evoluat diferenţiat în următoarele intervale de timp:

• 1990-1992, primii doi ani ai tranziţiei, în care nivelul corupţiei s-a dublat;

• 1992-1996, corupţia percepută creşte, dar se păstrează relativ constantă ponderea celor care o apreciază drept “foarte mare”;

• 1996-1999, atributul “foarte mare” devine dominant, probabil din cauza cazurilor de corupţie tip Ţigareta II care implica persoane din primul eşalon a puterii;

• 1999-2000, începe să fie abordată puternic de către guvernanţi puterea corupţiei.

Ca urmare a dezbaterii raportului Comisiei parlamentare de anchetă privind actele de corupţie, au apărut hotărârile Parlamentului României din 14.10.1993 şi 5.10.1994. Acestea afirmau necesitatea adoptării de acte normative referitoare la prevenirea şi combaterea corupţiei şi a fenomenului infracţional.

În 1994, Parlamentul îşi afirma hotărârea de a adopta şi alte proiecte de legi necesare în vederea completării cadrului legislativ de combatere a actelor de corupţie, cerând Guvernului să elaboreze şi să înainteze, iar comisiilor parlamentare să analizeze şi să elaboreze rapoartele în vederea dezbaterii următoarelor proiecte de legi:

- proiectul de lege privind statulul deputatului şi al senatorului;

- proiectul de lege privind răspunderea ministerială;

- proiectul de lege privind statutul funcţionarului public;

- proiectul de lege privind declararea averilor şi veniturilor realizate din activitatea economică de către demnitari şi funcţionari publici;

- proiectul de lege privind prevenirea şi combaterea actelor de corupţie;

- proiectul de lege privind statutul poliţistului.

Pe data de 7.01.1997 a fost înfiinţat Consiliul Naţional de Acţiune Împotiva Corupţiei şi Crimei Organizate (CNAICCO), activitatea comisiei s-a rezumat la primirea şi înregistrarea de plângeri de la cetăţeni. Hotărârile Comisiei nu au fost luate în seama de activităţile abilitate să cerceteze actele de corupţie având ca motiv lipsa unui temei legal pentru funcţionarea comisiei. Comisia s-a desfiinţat după şase luni.

Departamentul de Control al Guvernului a fost creat în 1998. Acesta avea ca atribuţii constatarea oricărei încălcări a dispoziţiilor legale în cadrul Guvernului, ministerelor şi instituţiilor subordonate Guvernului (Hotărârea Guvernului nr.672/1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 379 din 5.10.1998 ). S-a încercat şi crearea unei comisii naţionale anticorupţie, proiect respins în aprilie 1999 de către Senat.

În noiembrie 2001, Guvernul Năstase lansează Programul Naţional de Prevenire a Corupţiei şi Planul Naţional de Acţiune împotriva corupţiei. Departamentul de Control al Guvernului se reorganizează în Departamenul de Control şi Anticorupţie. Această schimbare era necesară în vederea integrării în structurile europene.

În octombrie 2001, a fost votată de Parlament Legea accesului la informaţiile de interes public, rolul ei fiind reformarea admininstraţiei publice şi reducerea corupţiei din acest sector. Prin Legea accesului, instituţiile publice sunt obligate să elaboreze şi să pună la dispoziţia cetăţenilor rapoarte (cel puţin anuale) privind gestionarea banului public.

În ianuarie 2002, a fost ratificată Convenţia penală privind corupţia (adoptată la Strasbourg 27.01.1999).

I.2 Descrierea situaţiei actuale

Corupţia reprezintă folosirea de către o persoană a funcţiei sau poziţiei sale publice pentru a evita îndeplinirea unor norme, baremuri sau proceduri legale, la obţinerea în folosul ei a unor avantaje materiale sau funcţii profesionale ori administrative.

Corupţia administrativă se referă şi la mita plătită în schimbul caştigării unor licenţe, uşurării procedurilor vamale, câştigării contractelor de achiziţii publice, sau pentru acordarea priorităţii la prestarea unei întregi varietăţi de alte servicii guvernamentale. La rădăcina acestui tip de corupţie stă puterea pe care o au aceste persoane publice de a acorda scutiri preferenţiale, de a stabili ordinea priorităţilor în furnizarea serviciilor publice, sau de a aplica în mod discriminatoriu norme şi alte reglementări.

Cauzele corupţiei judiciare:

- ingerinte din partea puterilor executivă şi legislativă (numiri, promovări, transferuri, demiteri)

- mecanisme disciplinare deficitare

- nivelul scăzut al salariilor magistraţilor şi personalului auxiliar (la fel de bine, creşterea salariilor poate avea un efect nesemnificativ pentru reducerea corupţiei, de ex. în Georgia şi Singapore)

- slabă pregătire profesională

- frica de represalii (din partea politicului, a mass-media, a grupurilor de criminalitate organizată)

- insuficienta monitorizare a procedurilor administrative din instanţe

- lipsa transparenţei (reprezentanţii mass-media şi publicul nu ştiu ce se întâmplă în tribunale)

- toleranţa societăţii faţă de corupţie