Falsul în Acte

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

1.1. ASPECTE INTRODUCTIVE

În toate etapele de dezvoltare ale societăţii umane s-au săvârşit fapte antisociale care au fost prevăzute în norme juridice menţionându-se şi pedepsele corespunzătoare, atât ca o manifestare concretă a reacţiei de apărare a societăţi dar având şi o funcţie de prevenire generală.

Epoca actuală cunoaşte o creştere a infracţiunilor ceea ce a atras şi atenţia Organizaţiilor Naţiunilor Unite. În multe dintre documentele ale O.N.U. s-a subliniat gravitatea criminalităţii care împiedică dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală a popoarelor, pune în pericol drepturile omului şi libertăţile fundamentale.

Este firesc deci ca pentru combaterea şi prevenirea manifestărilor infracţionale să se folosească mijloace corespunzătoare, apte să contribuie la descoperirea rapidă a infracţiunilor şi infractorilor tragerea la răspundere penală a acestora. Astfel încât criminalistica este ştiinţa multidisciplinară care se ocupă cu elaborarea mijloacelor tehnico – ştiinţifice a metodelor şi procedeelor tactice de descoperire, fixare, administrare şi examinarea probelor în scopul cercetări şi prevenirii infracţiunilor.

Această ştiinţă s-a constituit la sfârşitul secolului XIX părintele ei fiind socotit Hans Gross, judecător de instrucţie şi profesor de drept penal la Universitatea din Graz, Austria. În anul 1893 prin lucrarea “ Manual pentru judecătorul de instrucţie”, Hans Gross a pus bazele criminalităţii ca ştiinţă independentă, care avea să servească nobilului scop de aflare a adevărului în procesul judiciar. Astfel încă de pe vremea Romei antice şi în timpul lui Justinian au apărut primele reglementări cunoscute în legătură cu controlul actelor presupuse a fi falsificate.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea în ţările din apusului Europei, odată cu dezvoltarea industriei şi a comerţului s-a înmulţit numărul actelor scrise cu ocazia diferitelor tranzactii, crescând totodată şi numărul actelor falsificate şi implicit s-a făcut resimţită necesitatea de a le descoperi.

În evul mediu, actele scrise au fost considerate multă vreme ca având forţa probantă mai mică decât proba cu martori. În secolul al XIV-lea şi al XV-lea situaţia s-a inversat. Prin Ordonanţa de Moulins Henric al III-lea –1566 preciza contrariul :”lettres passent temoins”. În Franţa, începând de la această dată s-a organizat şi instituţia notariatului. Pentru actele private, nu se cerea semnătura părţii, fiind suficient ca pe act să fie pusă pecetea sa. În evul mediu actele nu se semnau, fiind întărite cu o pecete, deoarece doar clerici ştiau să scrie.

Romanii nu au folosit de la început actul scris ca mijloc de dovadă, Legea celor XII table nu face nici o menţiune în acest sens. În materie civilă, actele se făceau în prezenţa martorilor, cu timpul proba cu martori este înlocuită cu proba literală. În dreptul roman ca acte autentice se cunosc, tablele nupţiale (nuptiales tabulae), întocmite cu scopul de a testa căsătoria, actele dotale, scriptele forense (actae forenses). Pentru actele neautentice, la început nu se cereau nici semnătura părţilor şi nici sigiliul. Sub Iustinian, învoielile scrise şi cu semnătura a trei martori aveau mare putere de dovadă.